programul de traduceri al CCSDD,
Masteratul de Filosofie Aplicată în Instituții, Organizații și Mediul de Afaceri.
Facultatea de Științe Sociale, UCV.
Masteratul de Filosofie Aplicată în Instituții, Organizații și Mediul de Afaceri.
Facultatea de Științe Sociale, UCV.
-->
[Acest articol este extras din titlul și introducerea primei ediții a eseului “Egalitarismul ca revoltă împotriva naturii”]
Introducere la prima ediție
Probabil, cea mai comună întrebare care mi-a fost adresată– dintr-o oarecare disperare- de-a lungul anilor a
fost “De ce nu te ocupi de știința economiei ? ”
Din diferite motive, această întrebare
mi-a fost adresată de prieteni economiști, teoreticieni politici și activiști
de diferite convingeri: conservatori,
liberali și partizani ai libertății care nu fuseseră de acord cu mine asupra
doctrinelor politice și fuseseră deranjați de faptul că un economist se
aventurează “ în afara domeniului disciplinei sale”
Printre economiști, o asemenea întrebare este o
tristă consecință a hiperspecializării în rândul intelectualilor zilelor noastre.
Cred că este de necontestat faptul că printre puținii teoreticieni din domeniul
economiei au început să fie interesați de studiul acesteia pentru că au fost
fascinați de variațiile costurilor, clase
de indiferență și de ceea ce presupun o teorie economice modernă. Toți până la unul au devenit interesați
de economie pentru că erau interesați de problemele sociale și politice și
pentru că au realizat că problemele politice foarte grave nu pot fi rezolvate fără
o înțelegere a economiei. La urma urmei, dacă i-ar fi interesat mai mult
ecuații și tangente pe grafice, ar fi devenit matematicieni de profesie și nu și-ar
fi dedicat energia unei teorii economice care este, în cel mai bun caz, o
aplicație de proasta calitate a matematicii.
Din nefericire, ce se întămplă de obicei
cu acești oameni este că de îndată ce învață structura și aparatura teoriei
economice, devin fascinați de micile amănunte ale tehnicii acesteia și pierd
din vedere problemele politice și sociale care le-au suscitat inițial
interesul. Fascinația este de asemenea întărită de structura profesiei de
economist ( și al celorlalte profesii academice) însăși și anume acel
prestigiu, recompensele și punctele Brownie care sunt adunate nu prin considerarea
problemelor mari ci atașându-se strâns de una, devenind expertul principal
intr- o problemă tehinică lipsită de importanță.
Acest sindrom a fost dus intr-atât de
departe de unii economiști încât ei disprețuiesc orice luare în seamă a problemelor politico-economice,
considerându-le impurități lipsite de importanță, chiar și atunci când acestora
li se acordă importanță de către economiștii care și-au pus amprenta în
literatura de specialitate. Și chiar printre acei economiști care se confruntă
cu probleme politice, orice apreciere
asupra unor atât de importante probleme extraeconomice, cum sunt dreptul la
proprietate, esență a guvernării sau justiției, sunt disprețuite prin
considerarea ca fiind iremediabil “metafizice” sau în afara societății.
Nu este totuși o întâmplare faptul că
economiștii acestui secol, al celei mai cuprinzătoare viziuni și a unei
ascuțite perspicacități,- oameni ca Ludvig von Misses, Frank H. Knight și F.A.
Hayek- se grăbesc să concluzioneze că stăpânirea teoriei economice nu este
suficientă și că este vital să explorăm probleme înrudite ale filosofiei,
teoriei politice și istoriei. În special, și-au dat seama ca era posibil și decisiv, construirea unei teorii mai vaste, care să
cuprindă actiunea umană ca intreg, in care științele economice i-ar putea lua
locul ca o parte solidă dar subsidiară.
În cazul meu, interesul personal dar și scrierile mele din ultimele trei
decenii au fost o parte a acestei largi abordari - libertarianismul – ramură
sau disciplină a libertății. Pentru că am ajuns să cred că libertarianism este
intr-adevar o disciplina, un "stiinta", dacă veți, de
sine-stătătoare, chiar dacă abia s-a dezvoltat peste generații. Libertarianismul
este nouă și în dezvoltare şi are legături strânse cu multe alte domenii de
studiu al acțiunii umane: economie, filozofie, teorie politică, istorie, chiar
- și nu puțin - biologie. Pentru toate acestea furnizează fundamentul,
elaborarea și aplicarea libertarianismului. Într-o bună zi, poate, libertatea
și "studiile liberale" vor fi recunoscute ca o parte independentă, dar
totuși legată, de curriculum-ul academic.
Acest eseu a fost prezentat la o conferință privind diferențierea umană ținută
de Institutul de Studii Humane la Gstaad, Elveția, în vara anului 1972. Un
motiv fundamental și de bază pentru libertate sunt faptele inevitabile ale
biologiei umane; în special, faptul că fiecare individ este o persoană unică,
în multe feluri diferită de celelalte. Dacă
diversitatea individuală nu ar fi o regulă universală, atunci, argumentul
pentru libertate ar fi într-adevăr slab. Căci dacă indivizii erau la fel de
interschimbabili ca furnicile, de ce ar fi trebuit ca cineva să se îngrijească
să maximizeze posibilitatea ca fiecare om să-și dezvolte mintea, capacitățile
și personalitatea în cea mai mare măsură posibilă? Eseul identifică principala atrocitate a socialismului ca fiind încercarea
egalitaristă de distruge diversitatea între indivizi și grupuri. Pe scurt, el reflectă
fundamentarea libertarianismului în individualism și diversitatea individuală.
Murray N. Rothbard 1974
Egalitarismul ca revoltă împotriva naturii
De mai bine de un secol, “Stânga” a fost, în general, girată ca având
moralitatea, dreptatea și "idealismul" de partea sa; opoziția
conservatoare ”Stângii” a fost în mare parte limitată la
"nepracticitatea" idealurilor sale. O viziune comună, de exemplu,
este că socialismul este splendid
"în teorie", dar că nu poate "funcționa" în viața practică.
Ceea ce conservatorii nu au reușit să vadă este că, în timp ce câștigurile pe
termen scurt pot fi obținute apelând la inaplicabilitatea abaterilor radicale
față de status quo, cedând etica și "idealul" Stângii , ei erau sortiți înfrângerii. Dacă unei părți
îi este acordată etica și "idealul" încă de la început, atunci acea
parte va putea să efectueze schimbări treptate, dar sigure în direcția proprie;
și, pe măsură ce se acumulează aceste schimbări, stigmatul
"impracticabilității" devine din ce în ce mai puțin relevant. Opoziția
conservatoare, după ce a mizat totul pe temelia aparent solidă a
"practicienilor" (adică statu-quo-ul) este sortită să piardă, pe
măsură ce statutul se îndreaptă mai departe spre stânga. Faptul că stalinismul
nereconstruit este universal considerat a fi "prudența" în Uniunea
Sovietică este o glumă logică fericită cu privire la conservatorism; pentru că, în Rusia, oficialii
penitenți sunt într-adevăr depozitarii cel puțin a unei
"practicități" superficiale și a unei agățări de statu-quo-ul
existent.
Niciodată virusul "practicității" nu a fost mai răspândit decât
în Statele Unite, pentru că americanii se consideră un popor
"practic" și, prin urmare, opoziția față de Stânga, deși inițial mai
puternică decât în altă parte, a fost probabil cea mai puțin fermă la baza
acesteia. Sunt acum susținătorii pieței libere și a societății libere care se
confruntă cu responsabilitatea comună de "inablicabilitate".
În nici o zonă Stângii nu a fost asociată dreptății și moralității la fel
de larg și aproape universal, ca îmbrățișarea masivă a ideii de egalitate. Este
greu de găsit în Statele Unite, în special orice intelectual, preocupându-se de
frumusețea și bunătatea idealului egalitar. Așa că toți sunt implicați în acest
ideal această "nepracticitate"- asta e, adică slăbiciunea
stimulentelor economice - a fost practic singura critică împotriva încă și mai
ciudate programe egalitare. Înaintarea inexorabilă al egalitarismului este un
indiciu suficient al imposibilității evitării angajamentelor etice; înverșunații
americani "practici", în încercarea de a evita doctrinele etice, nu
pot ajuta la înaintarea unor astfel de doctrine, dar acum pot face acest lucru
doar în mod inconștient, ad-hoc și nesistematic. Interpretarea faimoasă a lui
Keynes, conform căreia "oamenii practicieni, care se cred că sunt destul
de scutiți de orice influență intelectuală, sunt, de obicei, sclavi ai unui
economist defunct" - este cu atât mai adevărat cu atât mai mult cu privire
la judecățile etice și la teoria etică. Starea etică de necontestat a
"egalității" poate fi văzută în practica comună a economiștilor.
Economiștii sunt adesea captivi unei judecați de valoare, - nerăbdători să facă
declarații politice. Cum pot face acest lucru, detașați de
"științific" și valoare? În domeniul egalitarismului, ei au reușit să
facă o judecată slabă în numele egalității, cu o remarcabilă libertate. Uneori
această judecată a fost sincer personală; în alte momente, economistul s-a pretins
a fi înlocuitorul "societății" în decursul construirii judecății sale
de valoare. Rezultatul, totuși, este același. Luați în considerare, de exemplu,
Henry C. Simons de mai târziu. După ce a criticat în mod adecvat diferitele
argumente "științifice" pentru impozitarea progresivă, el a ieșit categoric
pentru progres: Argumentele pentru evoluții drastice în impozitare trebuie să
se bazeze pe argumentele împotriva inegalității - pe judecata etică sau
estetică pe care distribuția dominantă a bunăstării și căștigului dezvăluie un
grad (și / sau un fel) de inegalitate care este distinct rău sau neplacut.
O altă
tactică tipică poate fi culeasă dintr-un text standard privind finanțele
publice. Potrivit profesorului John F. Due, cel mai puternic argument pentru
progresie este faptul că consensul de opinie în societatea de azi privește
progresul ca necesar pentru echitate. Aceasta, la rândul său, se bazează pe
principiul conform căruia distribuția veniturilor, înainte de impozitare,
implică inegalități excesive. Acestea din urmă "pot fi condamnate pe baza inerentei
inechități în termeni în ceea ce privește standardele acceptate de
societate"
Chiar dacă
economistul avansează cu îndrăzneală propriile sale judecăți de valoare sau
dacă îndrăznește să ilustreze valorile "societății", rezistența sa în
fața criticii a fost totuși remarcabilă.
În timp ce candoarea în proclamarea valorilor poate fi admirabilă, cu siguranță
nu este suficientă; în căutarea adevărului, nu este suficient să proclamăm
judecăți de valoare ca și cum ar trebui să fie acceptate ca divine, care nu
sunt ele însele supuse criticii și evaluării intelectuale. Nu este necesar ca
aceste judecăți de valoare să fie într-un anumit sens valide, semnificative,
convingătoare, adevărate?
"Este
într-adevăr greu ca în Statele Unite să se găsească pe cineva, în special orice
intelectual, preocupat de frumusețea și bunătatea idealului egalitar". A emite
astfel de considerente, desigur, înseamnă a încălca canoanele moderne ale wertfreiheit-ului pur în
știința socială de la Max Weber încolo, precum și tradiția filozofică încă mai
veche a separării stricte a "faptei și valorii", dar poate că este
timpul să ridice astfel de întrebări fundamentale. Să presupunem, de exemplu,
că judecata etică sau estetică a profesorului Simons nu era în numele
egalității, ci a unui ideal social foarte diferit.
Să
presupunem, de exemplu, că a fost în favoarea uciderii tuturor persoanelor scunde,
a tuturor adulților sub 158 cm înălțime. Și presupunem că acesta a scris
atunci: " argumentele în favoarea lichidării tuturor celor scunzi trebuie
să se bazeze pe argumentele împotriva existenței unor persoane scunde - pe baza
judecății etice sau estetice numărul de adulți scunzi este în mod evident rău
sau neplăcut". Unii se întreabă dacă atenția acordată remarcilor profesorului
Simons de către colegii săi economiștii sau oameni de știință ar fi fost la
fel.
Sau, putem
să ne gândim la profesorul Due, scriind în mod similar în numele "opiniei
societății de azi" în Germania din anii 1930 în ceea ce privește
tratamentul social al evreilor. Ideea este că în toate aceste cazuri statutul
logic al observațiilor lui Simons sau Due ar fi fost exact la fel, chiar dacă percepția
acestora în comunitatea intelectuală americană ar fi fost în mod ciudat
diferită.
Punctul meu
de vedere a fost împărțit: 1. nu este suficient ca un om de știință
intelectuală sau socială să-și expună judecățile de valoare - că aceste
judecăți trebuie să fie justificate în mod rațional și trebuie să fie
demonstrabile a fi valide, convingătoare și corecte: pe scurt, că nu mai
trebuie tratate ca critici intelectuale; și 2. scopul egalității a fost de prea
mult timp tratat necritic și axiomatic ca ideal etic. Astfel, economiștii în
favoarea programelor egalitare au contrabalansat în mod tipic
"idealul" lor necriticat împotriva posibilelor efecte descurajatoare
asupra productivității economice; dar rareori idealul însuși a fost pus la
îndoială.
Haideți să
facem o critică a idealului egalitar însuși - ar trebui ca egalitatății să-i
fie acordată statutul său actual de ideal etic de necontestat ? În primul rând,
trebuie să contestăm însăși ideea unei separări radicale între ceva care este
"adevărat în teorie", dar "nu este valabil în practică".
Dacă o teorie este corectă, atunci funcționează și în practică; dacă nu
funcționează în practică, atunci este o teorie proastă. Separarea obișnuită a teoriei
de practică este una artificială și eronată. Dar acest lucru este adevărat în
etică, precum și în orice altceva. Dacă un ideal etic este în mod inerent
"nepractic", adică dacă nu poate funcționa în practică, atunci acesta
este un ideal sărac și ar trebui să fie aruncat imediat. Mai precis, dacă un
obiectiv etic violează natura omului și / sau a universului și, prin urmare, nu
poate funcționa în practică, atunci este un ideal rău și ar trebui să fie
respins ca țintă. Dacă scopul în sine încalcă natura omului, atunci este și o
idee proastă ce nu poate susține atingerea acestui scop.
"Scopul
egalității a fost de prea mult timp tratat necritic și axiomatic ca idealul
etic". Să presupunem, de exemplu, că a ajuns să fie adoptată ca un scop
etic universal ca toți oamenii să poată zbura prin îndoirea brațelor. Să
presupunem că cei "profâlfâire" au fost convinși de frumusețea și
bunătatea scopului lor, dar au fost considerați ca fiind
"nepractici". Dar rezultatul este mizeria socială nesfârșită, pe
măsură ce societatea încearcă să se deplaseze continuu dând din brațe, iar
predicatorii fâlfâirii fac viața fiecăruia nefericită pentru că nu se ridică la
idealul comun. Critica potrivită aici este de a provoca însuși obiectivul
"ideal"; să subliniez că scopul în sine este imposibil din
perspectiva posibilităților fizice ale omului și a universului; și, prin
urmare, să elibereze omenirea de subjugarea ei la un scop imposibil și, prin
urmare, rău.
Dar această
eliberare nu ar putea apărea niciodată atât timp cât anti-fâlfâitorii au continuat să fie doar în
domeniul "practic" și să admită etica și "idealismul"
marelui preot al brațelor zburătoare. Provocarea trebuie să aibă loc la bază -
la presupusa superioritate etică a unui scop fără sens. Același lucru, în
opinia mea, este valabil și pentru idealul egalitarist, cu excepția faptului că
consecințele sale sociale sunt mult mai periculoase decât o căutare nesfârșită a
omului care zboară fără ajutor. Căci condiția de egalitate ar face mult mai
multe daune asupra omenirii.
Ce este, de fapt, "egalitatea"? Termenul a
fost mult invocat, dar puțin analizat. A și B sunt "egale" dacă sunt
identice unele cu altele în raport cu un anumit atribut. Astfel, dacă Smith și
Jones sunt cu ambii cu înălțimea de șase picioare, atunci se poate spune că
sunt "egali" în înălțime. Dacă două bastoane sunt identice în
lungime, atunci lungimile lor sunt "egale", etc. Există o singură
cale, în care oricare doi oameni pot fi într-adevăr "egali" în sensul
cel mai complet: trebuie să fie identici în tot ce îi caracterizează. Aceasta
înseamnă, bineînțeles, că egalitatea tuturor oamenilor - idealul egalitar - nu
poate fi realizată decât dacă toți oamenii sunt tocmai uniformi, exact identici
ținând cont de toate atributele lor. Lumea egalitaristă ar fi în mod necesar o
lume a ficțiunii de groază - o lume a creaturilor fără chip și identice,
lipsite de toată individualitatea, varietatea sau creativitatea specială.
Într-adevăr,
ficțiunea de groază este locul unde implicațiile logice ale unei lumi egalitare
au fost pe deplin ilustrate. Profesorul Schoeck a reînviat pentru noi imaginea
unei astfel de lumi în romanul anti-utopic al romanului Facial Justice, de
către LP Hartley, în care invidia este instituționalizată de către statul care
se asigurâ că fețele tuturor fetelor sunt la fel de frumoase, prin operații
estetice atât pentru cele urâte astfel încât să aducă toate fețele la un numitorul
comun general.5 O scurtă poveste a lui Kurt Vonnegut oferă o descriere și mai
cuprinzătoare a unei societăți pe deplin egalitare.
Așa își
începe , Vonnegut povestea, "Harrison Bergeron":
Era anul
2081 și toată lumea era în cele din urmă egală. Ei nu erau doar egali înaintea
lui Dumnezeu și a legii. Erau egali în fiecare direcție. Nimeni nu era mai
deștept decât oricine altcineva. Nimeni nu arăta mai bine decât oricine
altcineva. Nimeni nu era mai puternic sau mai rapid decât oricine altcineva.
Toată această egalitate se datorează modificărilor aduse de amendamentele 211,
212 și 213 aduse Constituției și vigilenței neîntrerupte a agenților United
States Handicapper General. "Handicapul" a funcționat parțial după cum
urmează: Hazel avea o inteligență medie, ceea ce însemna că putea să gândească în
izbucniri scurte. Iar George, în timp ce inteligența lui era cu mult peste
normal, avea un dispozitiv radio în ureche. El era obligat prin lege să-l
poarte mereu. Acesta a fost legat unui
transmițător guvernamental. La fiecare douăzeci de secunde, transmițătorul ar
trimite un zgomot ascuțit pentru a împiedica pe oameni ca George să profite în
mod necuvenit de creierul lor.
Groaza pe
care noi toți o simțim instinctiv la aceste povestiri este recunoașterea
intuitivă a faptului că oamenii nu sunt uniformi, că specia, omenirea, este
caracterizată în mod unic de un grad ridicat de varietate, diversitate,
diferențiere - pe scurt, inegalitate. O
societate egalitaristă nu poate decât să-și atingă obiectivele prin metode
totalitare de constrângere; și chiar și aici, credem și sperăm că spiritul uman
al omului individual se va ridica și va contracara orice astfel de încercări de
a realiza o lume fără identități. Pe scurt, reprezentarea unei societăți
egalitare este o ficțiune de groază deoarece, atunci când implicațiile unei
astfel de lumi sunt pe deplin descrise, recunoaștem că o astfel de lume și
astfel de încercări sunt profund anti-umane; fiind antiumane, în sensul cel mai
profund, obiectivul egalitarist este, prin urmare, rău, iar orice încercare în
direcția unui astfel de scop trebuie să fie considerată de asemenea rea.
"Dacă o teorie este corectă, atunci funcționează
în practică, dacă nu funcționează în practică, atunci este o teorie rea". Diferența și
al variabilitatea individuală (adică inegalitatea) reiese din istoricul lung al
experienței umane; prin urmare, recunoașterea generală a naturii anti-umane a
unei lumi a uniformității forțate. Din punct de vedere social și economic,
această variabilitate se manifestă în diviziunea universală a muncii și în
"Iron Law of Oligarchy" - înțelegerea faptului că, în fiecare
organizație sau activitate, câțiva (în general cei mai capabili și / sau cei
mai interesați) ajung lideri, cu membri care umplu rândurile adepților. În
ambele cazuri, același fenomen este la locul de muncă - succesul sau conducerea
deosebită în orice activitate dată este atins de ceea ce Jefferson a numit o
"aristocrație naturală" - cei care se potrivesc acestei activități.
Registrul
vechi al inegalității pare să indice faptul că această variabilitate și
diversitate au rădăcini în natura biologică a omului. Dar tocmai o astfel de
concluzie despre biologie și natura umană irită egalitariștii noștri. Chiar și
egaliștilor le-ar fi greu să nege istoria, dar răspunsul lor este că
"cultura" a fost de vină; și de vreme ce ei evident consideră că
cultura este un act pur al voinței, atunci obiectivul schimbării culturii și al
imprimării societății cu egalitatea pare să fie realizabil. În acest domeniu,
egalitariștii îndepărtează orice pretenție de precauție științifică; ei nu se
mulțumesc cu recunoașterea biologiei și a culturii ca influențe care
interacționează reciproc. Biologia trebuie trecuta in afara legii rapid și
total.
Să ne
gândim la un exemplu care este în mod deliberat semifrivol. Să presupunem că
observăm cultura noastră și găsim un dictum comun: "Roșcatele sunt emotive".
Aici este o judecată a inegalității, o concluzie că roșcatele ca un grup tind
să difere de populația care nu are părul roșu. Să presupunem, așadar, că
sociologii egalitariști investighează problema și descoperă că roșcatele,
într-adevăr, tind să fie mai excitabile decât celelalte întro proporție
semnificativă din punct de vedere statistic. În loc să admită posibilitatea unei
diferențe biologice, egalitaristul va adăuga rapid că "cultura" este
responsabilă de fenomen: "stereotipul" general acceptat, că roșcatele
sunt excitabile, a fost instilat în fiecare copil roșcat de la o vârstă
fragedă, și el sau ea pur și simplu a internalizat aceste judecăți și a
acționat în modul în care societatea se aștepta să acționeze. Roșcații, pe
scurt, au fost "spălați de creier" de cultura predominantă celor care
nu au părul roșu.
Deși nu
neagă posibilitatea apariției unui astfel de proces, această plângere comună
pare puțin probabilă în analiza rațională. Pentru cultura egalitară, sperietoarea
își asumă tacit că "cultura" ajunge și se acumulează la întâmplare,
fără nicio trimitere la fapte sociale. Ideea că "roșcatele sunt
excitabile" nu a provenit din nimic sau ca o poruncă divină; cum a apărut
itotuși deea și a câștigat notorietate ?
Un mecanism
favorit egalitaristilor este acela de a atribui toate aceste afirmații de
identificare a grupului la obscuritatea mișcărilor psihologice. Publicul avea o
nevoie psihologică de a acuza un grup social de excitabilitate, iar roșcatele au
fost identificate ca țapi ispășitori. Dar de ce roșcatele ? De ce nu blondele
sau brunetele ? Suspiciunea oribilă începe să urzească ideea că poate roșcatele
s-au evidențiat pentru că erau și sunt într-adevăr mai excitabile și că, prin
urmare, "stereotipul" societății este pur și simplu o înțelegere
generală a faptelor realității. Desigur, această explicație explică mai multe
date și procese la locul de muncă și este o explicație mult mai simplă pe lângă
aceasta.
"Lumea egalitaristă ar fi în mod necesar o lume a
ficțiunii de groază - o lume a creaturilor fără chip și identice, lipsite de
orice individualitate, varietate sau creativitate specială". Privită în
mod obiectiv, pare a fi o explicație mult mai logică decât ideea culturii ca ceva
sperietoare arbitrară . Dacă este așa, putem concluziona că roșcatele sunt mai
excitabile de vedere biologic și că această propagandă la care sunt expuse roșcatele
de către egalitariști care îi îndeamnă să fie mai puțin excitabili este o
încercare de a induce roșcatelor să își încalce natura; prin urmare, această
propagandă din urmă se poate numi mai mai corect "spălarea creierului".
Acest lucru
nu înseamnă, bineînțeles, că societatea nu poate face niciodată greșeli și că aprecierile
sale asupra identității unui grup au la bază fapte reale. Dar mi se pare că sarcina
dovedirii stă în seama mai mult aegalitariștilor decât a presupușilor
"adversari neînvățați". Deoarece egalitariștii încep cu axioma
conform căreia toți oamenii și, prin urmare, toate grupurile de popoare sunt
uniformi și egali, atunci pentru ei rezultă că toate diferențele de grup în
statutul, prestigiul sau autoritatea în societate trebuie să fie rezultatul
unei nedrepte "opresiun" și "discriminări" iraționale.
" Dovada statistică a "asupririi" roșcatelor se va desfășura
într-o manieră prea familiară în viața politică americană; se poate demonstra,
de exemplu, că venitul mediu al unei roșcate este mai mic decât venitul unei
alte persoane și că proporția directorilor de afaceri roșcați, profesori
universitari sau congresmeni este mai mică decât proporția lor în populație.
Cea mai
recentă și vizibilă manifestare a acestui tip de gândire a proporției roșcaților
a fost în mișcarea McGovern de la Convenția Democrată din 1972. Câteva grupuri
sunt alese ca fiind "oprimate" în virtutea delegațiilor la
convențiile anterioare care se situează sub proporția de cotare a populației în
ansamblu. În deosebi, femeile, tinerii, negrii, Chicanos (sau așa-numita lume a
treia) au fost desemnați ca fiind oprimați; în consecință, Partidul Democrat,
sub îndrumarea gândirii egalitare în ceea ce privește cota de reprezentare, a
trecut peste opțiunile alegătorilor pentru a-și impune cota de reprezentarea corectă a acestor grupuri.
În unele cazuri, simbolul
"opresiunii" era o construcție aproape absurdă. Acei tineri cu vârsta
cuprinsă între 18 și 25 de ani , "subreprezentați" ar fi putut fi ușor plasati în perspectivă corectă
printr-o reducere la absurd, cu siguranță un pasionat reformator McGovernit ar
fi putut evidenția grava "subreprezentarea" celor de cinci ani, bătrânii
la convenție și să îndemne ca blocul celor de cinci ani să primească imediat ce
lise cuvine. Este necesar doar bunul simț biologic și social pentru a realiza
că tinerii își câștigă drumul în societate printr-un proces de ucenicie; tinerii
știu mai puțin și au mai puțină experiență decât adulții maturi și, prin
urmare, ar trebui să fie clar de ce tind să aibă mai puțin statut și autoritate
decât bătrânii lor. Dar a accepta acest lucru ar însemna să să aruncăm cultul
egalitar întro substanțială îndoială; în plus, le-ar zbura în plete cultul
adorării la tineri, ceea ce a fost mult timp o problemă gravă a culturii
americane. Și astfel, tinerii au fost desemnați în mod corespunzător ca fiind
"o clasă asuprită" și obligația cotei lor reprezentare este concepută
ca o reparație justă pentru condiția lor exploatată anterior.
"Fiind antihuman în sensul cel mai profund, obiectivul egalitarist
este, prin urmare, rău și orice încercări în direcția unui astfel de scop
trebuie considerate rele ". Femeile
sunt o altă clasă oprimată recent descoperită și faptul că delegațiile politice
au fost în mod obișnuit formate peste 50% din bărbați este considerat a fi semn
evident al oprimării lor. Delegații la convențiile politice provin din rândul
activiștilor de partid și din moment ce femeile nu au fost aproape la fel de
active din punct de vedere politic bărbați, numărul lor a fost, desigur,
scăzut. Dar, confruntată cu acest argument, extensia " eliberarea femeilor
"din America revine la argumentul talismanic despre " spălarea
creierului" de către asa numita " cultura noastră ". Pentru că “woman liberationists ” nu poate nega nici faptul că
fiecare cultură și civilizație din istorie, de la cele mai simple până la cele cel
mai complex, au fost dominate de bărbați. (din disperare, liberaționiștii s-au opus
în ultimul timp cu fantezii despre puternicul imperiu amazoniană ) Răspunsul
lor, încă o dată, este că de-a lungul timpului, o cultură dominată de bărbați a
spălat creierele femeilor care au fost asuprite pentru a se limita la traiul
casnic. Sarcina liberționiștilor este de a produce o revoluție a condiției
femeii prin trezirea conștiinței acestora. "Dacă majoritatea femeilor
continuă să se lipească de preocupările interne, acest lucru dezvăluie doar "
conștiința falsă " care trebuie să fie extirpată. Desigur, un răspuns
neglijat este că, dacă într-adevăr bărbații au reușit să domine fiecare
cultură, atunci aceasta în sine este o demonstrație a
"superiorității" masculine; pentru că dacă toate genurile sunt egale,
cum de s-a manifestat doar dominația masculină în fiecare caz? Dar, în afară de
această întrebare, biologia însăși este neglijată și dată la o parte. Supărarea
este că nu sunt, nu pot fi și nu trebuie să existe diferențe biologice între
sexe; toate diferențele istorice sau actuale se datorează brainwashingului cultural.
În refuzul său de a accepta
liberaționismul promovat de Kate Millett, Irving Howe subliniază câteva argumente
biologice importante privind diferențele dintre sexe, diferențe suficient de
importante pentru a avea efecte sociale de durată. Sunt
1. "experiența distinctiv feminină
a maternității", inclusiv ceea ce antropologul Malinowski îl numește "conexiune
intimă și integrală cu copilul ... asociată cu efecte fiziologice și puternice emoții
";
2. "componentele hormonale ale
corpului nostru, deoarece acestea variază nu numai între sexe, dar la vârste
diferite în cadrul sexelor";
3. "posibilitățile diferite de
muncă date de ponderea diferită a mușchilor
și de controlul fizic"; și
4. "consecințele psihologice
ale diferitelor poziții și posibilități sexuale", în particular
"distincția fundamentală dintre rolurile sexuale active și pasive"
determinate biologic la bărbați și, respectiv, la femei.8
Howe continuă să citeze
recunoașterea de către dr. Eleanor Maccoby în studiul său despre inteligența
feminină că este destul de posibil să existe factori genetici care diferențiază
cele două sexe și susține rolul acestora .... De exemplu, există motive
întemeiate să credem că băieții sunt în mod inerent mai agresivi decât fetele -
adică agresivi în sensul mai larg, nu doar pentru că se implică în lupte, ci și pentru că implică aceasta
agresivitate presupune dominanță și inițiativă - și dacă această calitate este
una care stă la baza evoluției unei gândiri analitice, atunci băieții au un
avantaj pe care fetele ... îl vor depăși cu greu. Dr. Maccoby adaugă că
"dacă încercați să împărțiți antrenarea copiilor între bărbați și femei,
s-ar putea să aflăm că femelele au nevoie de asta și că bărbații nu o ." 9
Sociologul Arnold W. Green atenționează asupra
apariției repetate a ceea ce egalitarienii denunță drept "stereotipul
rolului sexelor" chiar și în comunitățile dedicate inițial egalității
absolute. Astfel, el amintește de documentele kibbutzimului israelian:
fenomenul este global: femeile sunt concentrate în domenii care necesită,
singure sau în combinații, abilități casnice, răbdare și rutină, dexteritate
manuală, farmec, capabile de a relaționa cu copii. Generalizarea este valabilă
pentru kibucul israelian, cu idealul său stabilit de egalitate sexuală. O
"regresie" față de o separare "muncii femeilor" de "munca
bărbaților" a avut loc în diviziunea muncii, într-o stare de lucruri din
altă parte. Kibucul este dominat de bărbați și de atitudinile tradiționale ale
bărbaților, spre bucuria ambelor sexe.10
Irving Howe percepe în mod eronat
că rădăcinile mișcării de eliberare a femeilor este resentimentul față de
însăși existența femeilor ca entitate distinctă: Căci ceea ce pare să o tulbure
pe doamna Millett nu sunt doar nedreptățile pe care femeile le-au suferit sau
discriminările la care continuă să fie supuse. Ceea ce o deranjează cel mai
mult ... este pura existența a femeilor. Domnișoarei Millett nu-i place
distinctivitatea psihobiologică a femeilor și ea nu va merge mai departe să
recunoască - ce alegere există, din păcate? - diferențele anatomice inevitabile.
Ea urăște refuzul pervers al majorității femeilor de a recunoaște magnitudinea
umilinței lor, dependența rușinoasă pe care o manifestă față de bărbați (nu
foarte independenți), plăcerile nebunești pe care le iau chiar și pregătesc
mese pentru "grupul șefului" sau cănd șterg nasul copiilor lor. Furioasă
pe ideea că astfel de roluri și atitudini sunt determinate biologic, de vreme
ce suportul biologic susține statutul de
subordonare al femeilor, ea totuși atribuie "culturii" atât de
uimitoare o serie de obiceiuri, relevând că această cultură pare a fi o forță
mai imobilă și mai amenințătoare decât biologia însăși.
Într-o critică perceptivă a
mișcării de eliberare a femeilor, Joan Didion percepe rădăcinile sale ca fiind
o răzvrătire nu numai împotriva biologiei, ci și împotriva " organizării
naturii" însăși: dacă reproduceria convențională a speciei părea
inechitabilă față de femei, atunci să depășim aceasta prin tehnologie,
"însăși organizarea naturii", opresiunea, așa cum a văzut-o Shulamith
Firestone ", care se întoarce prin dovezile istorice despre regnul animal ".
Eu accept Universul, în cele din urmă a admis Margaret Fuller: Shulamith
Firestone nu a făcut-o12. Cui este tentat să-I transmită observația lui
Carlyle: "Pe legea mea, doamnă, ești mai bună!" O altă revoltă care
se lărgește împotriva normelor sexuale biologice, precum și împotriva
diversității naturale, a fost apelul recent în creștere pentru bisexualitate făcut
de către intelectualii StângiI. Evitarea heterosexualității "rigide,
stereotipizate" și adoptarea bisexualității fără discriminare ar trebui să
extindă conștiința, să elimine distincțiile "artificiale" dintre sexe
și să facă toate persoanele simplu și unisexual "umane".
Încă o dată, spălarea creierului de
către o cultură dominantă (în acest caz heterosexuală) a presupus oprimarea minorității
homosexuale și a blocat uniformitatea și egalitatea inerente bisexualității.
Căci atunci fiecare individ putea ajunge la cea mai înaltă
"umanitate" în "perversitatea polimorfă" atît de dragă
inimilor unor astfel de filozofi sociali de stînga, ca Norman O. Brown și
Herbert Marcuse. Această biologie seamănă cu o stâncă în fața fanteziilor
egalitare a devenit din ce în ce mai clară în ultimii ani. Cercetările
biochimistului Roger J. Williams au subliniat în mod repetat gama largă a
diversității individuală a întregul organism uman. Astfel, indivizii diferă
unul de celălalt, chiar și în cele mai mici detalii ale anatomiei și chimiei
corporale și ale fizicului; amprentele degetului de la mână sau picior; textura
microscopică a părului; distribuția părului pe corp,; grosimea pielii, culoarea
ei, sensiilitatea ei; distribuția terminațiilor nervoase pe suprafața corpului;
mărimea și forma urechilor, a canalelor urechii; lungimea degetelor; caracterul
undelor cerebrale (impulsuri electrice mici emise de creier); numărul exact de
mușchi din organism; acțiunea inimii; rezistența vaselor de sânge; grupa de
sânge; viteza de coagulare a sângelui - și așa mai departe, aproape infinită.
Acum știm foarte multe despre modul în care funcționează moștenirea genetică și
cum nu este doar posibil este sigur că fiecare ființă umană posedă genetic un
mozaic extrem de complex, compus din mii de obiecte, care îi este caracteristic
doar lui.13
Baza genetică pentru inegalitatea
inteligenței a devenit din ce în ce mai evidentă, în ciuda abuzului emoțional amplificat
de astfel de studii atât de către oamenii de știință cât și de mireni. Studiile
asupra gemenilor identici crescuți în medii diferite s-au numărat printre
modalitățile prin care s-a ajuns la această concluzie; iar profesorul Richard
Herrnstein a estimat recent că 80% din variabilitatea inteligenței umane este
de origine genetică. Herrnstein concluzionează că toate încercările politice de
a asigura um mediu de viață similar pentru toți cetățenii vor intensifica doar
gradul diferențelor socio-economice cauzate de variabilitatea genetică.14
"În inima Stângii egalitariste este convingerea patologică că lumea este o
tabula rasa( fara idei sau concepții innăscute) care poate fi schimbată în
orice moment, în orice direcție dorită, prin simplul exercițiu al voinței umane
". Revolta egalitariană față de realitatea biologică, la fel de
semnificativă, este doar o parte a unei revolte mai profunde: împotriva
structurii ontologice a realității în sine, împotriva "organizării
naturii"; împotriva universului ca atare. În inima Stângii egalitare este
convingerea patologică că nu există structură a realității; că întreaga lume
este o tabula rasa care poate fi schimbată în orice moment în orice direcție
dorită prin simplul exercițiu al voinței umane - pe scurt, această realitate
poate fi transformată instantaneu prin simpla dorință sau capriciu a ființelor
umane. Desigur, acest fel de gândire infantilă se află în centrul apelului
pasionat al lui Herbert Marcuse pentru negarea completă a structurii existente
a realității și pentru transformarea ei în ceea ce el presimte a fi adevăratul
său potențial. Nicăieri atacul Stângii asupra realității ontologice nu este mai
evident decât în visurile utopice despre cum va arăta viitoarea societate
socialistă. În viitorul socialist al lui Charles Fourier, în opinia lui Ludwig
von Mises, toate fiarele dăunătoare vor dispărea și în locurile lor vor fi
animale care îi vor ajuta pe om în munca lui sau chiar vor face lucrul pentru
el. Un anticastor va vedea pescuitul; o antibalenă va muta vapoarele întro zonă
liniștită; un antihippopotam va remorca vapoarele e. În loc de leu, va exista
un antileu, un armăsar rapid, pe al cărui spate călărețul va sta la fel de
confortabil ca într-un cărucior bine înălțat. "Va fi o plăcere să trăim
într-o lume cu astfel de slujitori". Mai mult, conform ideilor lui Fourier, chiar oceanele ar conține limonadă,
mai degrabă decât apă sărată.16 Fanteziile similare sunt la originea utopiei
marxiste a comunismului. Eliberați de presupusele granițe ale specializării și diviziunii
muncii (inima oricărei producții deasupra celui mai primitiv și, prin urmare, a
oricărei societăți civilizate), fiecare persoană din utopia comunistă își va
dezvolta pe deplin toate puterile în toate direcțiile. Engels scria în
Anti-Dühring, comunismul îi dă "fiecărui individ posibilitatea de a-și
dezvolta și de a-și exercita toate facultățile, fizice și mentale, în toate
direcțiile" 18. Și Lenin făcea trimiri în 1920, la "abolirea diviziunii muncii printre
oameni ... educația, școlarizarea și instruirea oamenilor cu o dezvoltare de
ansamblu și o pregătire de ansamblu, oameni capabili să facă totul.
"Comunismul marșază și trebuie să ducă mai departe această țintă." 19
În critica tranșantă a viziunii comuniste, Alexander Grey acuză că fiecare
individ ar trebui să aibă posibilitatea de a-și dezvolta toate facultățile,
fizice și mentale, în toate direcțiile, este un vis care va înveseli doar
viziunea unui naiv, ignorând restricțiile impuse de limitele înguste ale vieții
umane. Pentru viață este o serie de acte de alegere și fiecare alegere este în
același timp o renunțare. Chiar și locuitorul viitoarului lui Engels va trebui
să decidă mai devreme sau mai târziu dacă dorește să fie arhiepiscop de
Canterbury sau primul Lord de mare, dacă ar trebui să încerce să exceleze ca
violonist sau ca pugilist, dacă ar trebui să aleagă să știe totul despre
literatura Baza genetică pentru inegalitatea inteligenței a devenit din
ce în ce mai evidentă, în ciuda abuzului emoțional înmulțit de astfel de studii
atât de către oamenii de știință cât și de publicul laic. Studiile privind
gemenii identici crescuți în medii contrastante au fost printre modalitățile
prin care sa ajuns la această concluzie; iar profesorul Richard Herrnstein a
estimat recent că 80% din variabilitatea inteligenței umane este de origine
genetică. Herrnstein concluzionează că toate încercările politice de a asigura
egalitatea de mediu pentru toți cetățenii vor intensifica doar gradul
diferențelor socio-economice cauzate de variabilitatea genetică.14 "În
inima stângii egalitare este convingerea patologică că lumea este o tabula rasa
care poate fi schimbată în orice moment, în orice direcție dorită, prin simplul
exercițiu al voinței umane ". Revolta egalitară față de realitatea
biologică, la fel de semnificativă, este doar un subset al unei revolte mai
profunde: împotriva structurii ontologice a realității în sine, împotriva
"însăși organizării naturii"; împotriva universului ca atare. În
inima stângii egalitare este convingerea patologică că nu există structură a
realității; că întreaga lume este o tabula rasa care poate fi schimbată în
orice moment în orice direcție dorită prin simplul exercițiu al voinței umane -
pe scurt, această realitate poate fi transformată instantaneu prin simpla
dorință sau capriciu a ființelor umane. Desigur, acest fel de gândire infantilă
se află în centrul apelului pasionat al lui Herbert Marcuse pentru negarea
completă a structurii existente a realității și pentru transformarea ei în ceea
ce el divină pentru a fi adevăratul său potențial. Nicăieri atacul de stânga al
realității ontologice nu este mai evident decât în visurile utopice despre
cum va arăta viitoarea societate socialistă. În viitorul socialist al lui
Charles Fourier, în opinia lui Ludwig von Mises, toate fiarele dăunătoare vor
dispărea și în locurile lor vor fi animale care îi vor ajuta pe om în munca lui
sau chiar vor face lucrul pentru el. Un pesmet va vedea pescuitul; un antihumal
va muta navele de navigație într-un calm; un antihippopotamus va remorca
vapoarele fluviale. În loc de leu, va exista o antilionă, un brânză de mișcare
minunată, pe a cărei spate călărețul va sta la fel de confortabil ca într-un
cărucior bine înălțat. "Va fi o plăcere să trăim într-o lume cu astfel de
slujitori". Mai mult, conform Fourier, chiar oceanele ar conține limonadă,
mai degrabă decât apă sărată.16 Fanteziile absurde sunt la originea utopiei
marxiste a comunismului. Eliberați de presupusele limite de specializare și de
diviziunea muncii (inima oricărei producții deasupra celui mai primitiv și,
prin urmare, a oricărei societăți civilizate), fiecare persoană din utopia
comunistă își va dezvolta pe deplin toate puterile în toate direcțiile. Engels
scria în Anti-Dühring, comunismul îi dă "fiecărui individ posibilitatea de
a-și dezvolta și de a-și exercita toate facultățile, fizice și mentale, în
toate direcțiile" 18. Lenin a așteptat, în 1920, "abolirea diviziunii
muncii oameni ... educația, școlarizarea și instruirea oamenilor cu o dezvoltare
de ansamblu și o pregătire de ansamblu, oameni capabili să facă totul.
"Comunismul marchează și trebuie să pornească spre acest scop și va ajunge
la el." 19 În trenchant critica viziunii comuniste, acuzațiile lui
Alexander Grey
Fiecare individ ar trebui să aibă posibilitatea de a-și dezvolta toate
facultățile, fizice și mentale, în toate direcțiile, este un vis care va
înveseli doar viziunea simplului, ignorând restricțiile impuse de limitele
înguste ale vieții umane. Pentru viață este o serie de acte de alegere și fiecare
alegere este în același timp o renunțare. Chiar și locuitorul viitoarei idei a
lui Engels va trebui să decidă mai devreme sau mai târziu dacă dorește să fie
arhiepiscop de Canterbury sau primul Lord de mare, dacă ar trebui să încerce să
exceleze ca violonist sau ca pugilist, dacă ar trebui să aleagă să știe totul
despre chineză literatura sau paginile ascunse din viața unui macrou.20
Bineînțeles, o cale de a încerca să rezolvăm această dilemă este să ne
închipuim că Omul Nou Comunist, om al viitorului va fi un superom, suprauman în
încercările sale de a înfrunta natura. William Godwin a crezut că, odată ce proprietatea
privată a fost abolită, omul va deveni nemuritor. Teoreticianul marxist Karl
Kautsky a afirmat că în viitoarea societate comunistă "va apărea un nou
tip de om ... un superman ... un om măreț". Și Leon Troțki a profețit că,
sub comunism, omul va deveni incomparabil mai puternic, mai înțelept și mai
rafinat. Corpul său mai armonios, mișcările sale mai ritmice, vocea mai
muzicală .... Media umană se va ridica la nivelul unui Aristotel, al unui
Goethe, al unui Marx. Deasupra acestor culmi vor apărea noi vârfuri.21 Am
început prin a considera că
egalitariștii, în ciuda unei impracticități modice, au etica și idealismul
moral de partea lor.
Încheiem cu concluzia că egalitariștii, indiferent cât de inteligenți
sunt ca indivizi, ignoră însăși baza inteligenței umane și a rațiunii umane:
identificarea structurii ontologice a realității, a legilor naturii umane și a
universului. Făcând astfel, egalitarienii acționează ca niște copii răsfățați,
negând structura realității folosul materializării rapide a propriilor fantezii
absurde. Nu numai răsfățați, dar și foarte periculoși; pentru
puterea ideilor lor este atât de mare că au șanse mari să distrugă chiar
universul pe care îl neagă și să îl prăbușească. Din moment ce metodologia și
obiectivele lor neagă chiar structura umanității și a universului,
egalitarianiștii sunt profund antiumani; și, prin urmare, ideologia și
activitățile lor pot fi catalogate ca profund rele. Egalitarianiștii nu au
etica de partea lor, în afara de una care poate susține că distrugerea
civilizației, eventual și a rasei umane poate fi încoronată cu coroana de laur a unei
moralități înalte și lăudabile.
morality.
1.John Maynard Keynes, The
General Theory of Employment, Interest, and Money (New York: Harcourt,
Brace, 1936), p. 383.
2.Henry C. Simons, Personal
Income Taxation (1938), pp. 18–19, quoted in Walter J. Blum and Harry
Kalven, Jr., The Uneasy Case for Progressive Taxation (Chicago:
University of Chicago Press, 1953), p. 72.
3.John F. Due, Government
Finance (Homewood, Ill.: Richard D. Irwin, 1954), pp. 128–29
4.Thus: A third line of objection
to progression, and undoubtedly the one which has received the most attention,
is that it lessens the economic productivity of the society. Virtually everyone
who has advocated progression in an income tax has recognized this as a
counterbalancing consideration. (Blum and Kalven, The Uneasy Case for
Progressive Taxation, p. 21) The "ideal" vs. the
"practical" once again!
5.Helmut Schoeck, Envy (New
York: Harcourt, Brace, and World, 1970), pp. 149–55.
6.Kurt Vonnegut, Jr.,
"Harrison Bergeron," in Welcome to the Monkey House (New York:
Dell, 1970), p. 7.
7.Egalitarians have, among their
other activities, been busily at work "correcting" the English
language. The use of the word "girl," for example, is now held to
grievously demean and degrade female youth and to imply their natural
subservience to adults. As a result, left egalitarians now refer to girls of
virtually any age as "women," and we may confidently look forward to
reading about the activities of "a five-year-old woman."
8.Irving Howe, "The
Middle-Class Mind of Kate Millett," Harper's (December, 1970): 125–26.
9.Ibid., p. 126.
10.Arnold W. Green, Sociology (6th
ed., New York: McGraw-Hill, 1972), p. 305. Green cites the study by A.I. Rabin,
"The Sexes: Ideology and Reality in the Israeli Kibbutz," in G.H.
Seward and R.G. Williamson, eds., Sex Roles in Changing Society (New
York: Random House, 1970), pp. 285–307.
11.Howe, "The Middle-Class
Mind of Kate Millett," p. 124.
12.Joan Didion, "The Women's
Movement," New York Times Review of Books (July 30, 1972), p. 1.
13.Roger J. Williams, Free and
Unequal (Austin: University of Texas Press, 1953), pp. 17, 23. See also by
Williams Biochemical Individuality(New York: John Wiley, 1963) and You
are Extraordinary (New York: Random House, 1967).
14.Richard Herrnstein,
"IQ," Atlantic Monthly (September, 1971).
15.Ludwig von Mises, Socialism:
An Economic and Sociological Analysis (New Haven, Conn.: Yale University
Press, 1951), pp. 163–64.
16.Ludwig von Mises, Human
Action (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1949), p. 71. Mises cites
the first and fourth volumes of Fourier's Oeuvres Complètes.
17.For more on the communist
utopia and the division of labor, see Murray N. Rothbard, Freedom,
Inequality, Primitivism, and the Division of Labor (chap. 16, present
volume).
18.Quoted in Alexander Gray, The
Socialist Tradition (London: Long-mans, Green, 1947), p. 328.
19.Italics are Lenin's. V.I.
Lenin, Left-Wing Communism: An Infantile Disorder (New York:
International Publishers, 1940), p. 34.
20.Gray, The Socialist
Tradition, p. 328.
21.Quoted in Mises, Socialism:
An Economic and Sociological Analysis, p. 164