Ludwig von Mises, Ecuațiile economiei matematice și problema calculului economic într-un stat socialist (1938)


traducere de Marius Tudorașcu


Licență III
Specializarea Filosofie
Facultatea de Științe Sociale
Universitatea din Craiova
Programul de traduceri al CCSDD pentru studenți și masteranzi.






Ecuațiile economiei matematice și problema
calculului economic într-un stat socialist

Ludwig von Mises
I
A fost susținut că ar fi cu putință pentru o economie socialistă să rezolve problema calcului  economic prin aplicarea ecuațiilor cu ajutorul cărora economia matematică descrie condițiile echilibrului economic. Această perspectivă și-a făcut apariția într-un articol al lui Barone, publicat în 19081; de atunci a tot sporit și se bucură de o însemnată popularitate în prezent. Hayek ne-a arătat dificultățile practice care stau în calea acestei încercări de a rezolva problema. Calculul ar trebui să conțină toate folosințele imaginabile, precum și modalitățile de combinare a tuturor bunurilor disponibile. Mai mult, nu este de ajuns în acest caz să aducem laolaltă, sub un numitor comun, toate cantitățile de bunuri care par să formeze o singură clasă dintr-un punct de vedere tehnologic. Deoarece profitabilitatea economică a bunurilor transportate dintr-un loc în altul trebuie să fie reflectată în ecuații, și întrucăt cea din urmă trebuie, de asemenea, să rezolve toate problemele legate de locație, bunurile care sunt similare dintr-un punct de vedere tehnologic, dar  care nu sunt disponibile pentru folosință în același loc trebuie să apară în calculul economic ca elemente independente. Dacă Hayek (1935, pp. 207-14) estimează rînduiala magnitudinală a numerelor ecuațiilor și calculelor  necesare ca fiind de sute de mii, aceasta este, cu siguranță, cu mult sub numărul pe care suntem justificați să-l asumăm pe temeiul acestui factor.2
Este limpede imediat că colectarea acestor date, precum și configurarea ecuațiilor corespondente este o sarcină cu mult peste puterile unei administrații centrale socialiste compusă  doar din ființe umane. Imposibilitatea practică de a înainta propunerile înrudite cu această sau oricare altă soluție de acest fel nu este în niciun fel de tăgăduit. În consecință, am putea, dacă am fi fost preocupați numai de problema calculului economic în statul socialist și de practicabilitatea socialismului, să încheiem aici.  Propunerile sunt, totuși, de un interes special din punctul de vedere al teoriei economice. Analiza lor mai atentă duce la importante afirmații privind caracterul ecuațiilor economiei matematice.

II
Singura modalitate prin care putem analiza tranzacțiile de schimb este prin asumarea că ele sunt îndreptate către producerea unei stări de fapt în care niciun schimb ulterior nu are loc, fie pentru că o stare de satisfacere completă a fost atinsă, ori pentru că o situație care a fost atinsă, deși nefiind complet satisfăcătoare, nu ar putea, în condițiile date, să devină mai satisfăcătoare prin tranzacții ulterioare. În utilizarea sa a conceptului de echilibru static, analiza economică nu merge până într-acolo încăt să construiască o stare de completă nemișcare în care nu mai are loc schimbul. Se oprește la construirea unei situații în care procesul de schimb urmează un curs uniform. În viitor, aceleași tranzacții sunt presupuse să fie continuate repetat, deoarece condițiile care dau naștere schimbului, precum și condițiile sub care pot fi efectuate rămân neschimbate. În această stare de echilibru nu există vreo intenție pentru agenții  economici să schimbe repartiția mijloacelor de producție deoarece nu există nicio cale posibilă și imaginabilă de a le folosi care să le pară mai favorabilă pentru satisfacerea nevoilor.
Ecuațiile care descriu echilibrul economic oferă expresie acestei metode de abordare în limbajul matematic. Nu spun nimic mai mult sau mai puțin. Ele spun: dacă o stare de echilibru ajunge să fie atinsă, ea este o poziție în care nu va mai fi posibil să îmbunătățești satisfacerea nevoilor prin schimbări.
Este, în mod particular, caracteristic acestor ecuații în economie să fie necesar inaplicabile tuturor scopurilor și socotelilor practice. Ecuațiile mecanicii ne pot ajuta să prevedem evenimente viitoare, deoarece fizicianul este capabil să afle, aproximativ, constantele relații empirice dintre cantități fizice. Dacă introducem aceste constante în ecuații putem lucra cu ele. Nu cu exactitate, desigur, dar, totuși, cu destulă acuratețe pentru scopurile practice de a rezolva probleme date. Când este vorba de ecuațiile economiei este o chestiune diferită. Căci înăuntrul sferei de activități de schimb interuman nu știm nicio relație cantitativă constantă. Toate cantitățile pe care suntem capabili să le constatăm n-au, așadar, nicio semnificație generală, ci doar una istorică (Mises 1933, pp.113-15, 150ff). Astfel, chiar dacă cunoaștem condițiile prezente, suntem incapabili să spunem orice care să aibă o natură cantitativă, pe baza acestei cunoașteri, despre tiparul valorilor viitoare. Aceasta este marea greșeală care a fost făcută de toți aceia care au dorit să substitueze  economia ‘’cantitativă’’ cu economica  ‘‘ calitativă’’. O tratare cantitativă a problemelor economice poate fi doar istorie economică: nu poate fi niciodată teorie economică. Și nu există o istorie economică a viitorului.
Ecuațiile care descriu starea de echilibru economic includ preferințele consumatorilor. Acestea sunt preferințele care vor predomina în momentul în care echilibrul este stabilit pe piață. Ele sunt diferite de preferințele actuale, căci le cunoaștem prin felul în care sunt exprimate pe piața actuală. Astăzi nu știm nimic în legătură cu aceste preferințe în viitor și nu putem să prezicem cum vor fi.

Astfel, deși putem ști condițiile din prezent ale pieței și toate datele care determină configurația actuală a poziției pieței, incluzând preferințele consumatorilor după cum sunt ele exprimate în această poziție a pieței, tot nu putem ști preferințele viitoare ale consumatorilor. Părem să fim justificați în a afirma că ele se schimbă. Această afirmație nu ajută în niciun fel. Căci sistemul economic nu este în echilibru astăzi, iar noi vrem să știm preferințele consumatorilor pentru acel punct în timp când vor fi  în echilibru și când, în consecință, alte condiții vor predomina. Abordarea progresivă a lucrurilor către un stadiu de echilibru pe care îl avem în minte, și care este subiectul cercetării noastre, înseamnă transformarea progesivă a condițiilor care determină preferințele, și astfel a preferințelor înseși. Problema nu este doar aceea că, pentru a folosi ecuațiile, trebuie să cunoaștem gama de preferințe care vor predomina într-un timp viitor și care nu ne sunt cunoscute astăzi. Până și preferințele actuale ne sunt cunoscute în măsura în care sunt reflectate în sistemul de prețuri care funcționează pe piața actuală. Adică știm, aproximativ, cât de mare este cererea pentru un anumit produs prin prețul dominant care i se acordă pe piața actuală. Dar nu știm nimic despre cum ar arăta cererea dacă un alt preț ar domina. Nu știm nici măcar configurația curbelor de  ofertă și cerere; știm doar poziția unui punct în care cele două curbe se intersectează, mai precis, în care s-au intersectat astăzi. Experiența ne spune doar atât și nimic mai mult. Ea nu ne poate oferi niciun fel de informație în legătură cu datele de care avem nevoie pentru a ne rezolva ecuațiile.
În final, mai este o a treia problemă care necesită a fi menționată: Starea de echilibru pe  care o descriu ecuațiile noastre este o stare de echilibru pur imaginară. Este doar o ipotetică, deși indispensabilă, unealtă de analiză care nu are echivalent în realitate. Astfel, este nu doar o stare viitoare care diferă de starea momentului care doar ce a trecut și cu care noi suntem obișnuiți: Este doar un construct imaginar teoretic care nu va deveni niciodată realitate.
Hayek (1935, p.211), de asemenea, a arătat că posibilitatea folosirii ecuațiilor care descriu starea de echilibru în scopurile calculului economic presupune cunoștință despre gamele viitoare de preferințe ale consumatorilor. Dar el are în minte aici doar o dificultate a sarcinii practice de aplicare a ecuațiilor și nu un obstacol insurmontabil și fundamental pentru folosirea lor în orice fel de proces de calcul de acest fel.
Nu este nicio diferență dacă înțelegem prin statul socialist o dictatură a administrației centrale în care numai estimarea dictatorului contează, ori un stat care încearcă să imite un sistem democratic în care preferințele consumatorilor individuali din grupuri de consumatori sunt presupuse a determina direcția activăților economice. Nici măcar dictatorul nu poate știi astăzi care vor fi preferințele sale relative mai târziu, sub alte circumstanțe: nu este mai capabil de a cunoaște acest lucru decât este un consumator individual.
III
Ecuațiile descriu poziția de echilibru ipotetică pe care sistemul economic ar atinge-o, într-un final, dacă toate cauzele răspunzătoare să provoace schimbări în preferințe ar dispărea din acel sistem.
Calculul economic, care este esențial sistemului economic, nu necesită, totuși, că ar trebui să cunoaștem această situație ipotetică care nu poate fi cu certitudine atinsă în sistemul economic actual. Ce este necesar pentru direcția economiei este doar cunoașterea următorului pas care trebuiește a fi făcut în sistemul economic. Este necesar să aflăm care dintre toate schimbările imaginabile poate, în condițiile date, să asigure cea mai deplină satisfacere a dorințelor din punctul de vedere al preferințelor consumatorilor ori ale dictatorului. Pentru acest scop ecuațiile care descriu starea de echilibru finală sunt destul de nepotrivite. Ele nu ne spun nimic despre calea pe care sistemul economic trebuie s-o urmeze pentru a ajunge, într-un final, la echilibru. O recunoaștere a acestui fapt este sesizabil în criticismul care este constant adus împotriva acestor ecuații cum că sunt doar ‘’statice’’ și nu ‘’dinamice.’’
IV
Socialiștii care nu sunt maleabili după rațiune au obiceiul de a bloca argumentarea care înaintează imposibilitatea calculului economic în statul socialist arătând către o așa-zisă deficiență în calculul economic, în termeni de bani, a societății capitaliste. Ei nu vor ezita, așadar, să aducă următoarea obiecție împotriva expoziției anterioare: Tot ceea ce anteprenorii din societatea capitalistă de schimb știu sunt estimările relative și prețurile actuale.  Aceasta nu-i împiedică în niciun fel să facă aceste calcule și să producă pe urma acestor calcule. De ce ar fi diferit în cazul dictatorului economic din statul socialist?
Acest fel de întrebare relevă doar o întreagă lipsă de înțelegere a problematicii în chestiune.
Viitorul este întotdeauna incert pentru ființele umane. În consecință, orice tranzacție care este făcută pentru o perioadă din viitor este speculație. În acest sens nu este nicio diferență dintre socialism și capitalism.
Mereu se va întâmpla să apară fapte noi, pe care oamenii nu le-au prevăzut, și care îi vor face să spună după eveniment că ar fi acționat diferit dacă ar fi știut înainte ce urma să se întâmple. Oamenii nu pot să ia în considerare în activitățile lor economice lucrurile care le sunt necunoscute. Nu putem, așadar, să aruncăm vina pe metoda calcului economic a sistemului capitalist, care operează pe bază de prețuri în bani ale pieței, pentru faptul că așteptările agenților economici sunt ocazional dezamăgite ulterior de apariția unor evenimente neprevăzute. În calculul economic se ține cont de configurația viitoare a condițiilor de ofertă și cerere doar într-atât încât oamenii le prevăd, sau cred că le pot prevedea, în timpul prezent. Sunt doar perspectivele antreprenorului despre viitor cele care influențează situația pieței actuale și care contribuie către formarea prețurilor actuale: asta se aplică în mod particular prețurilor mijloacelor de producție și bunurilor de consum care nu se alterează rapid.
Dacă vom continua să argumentăm că, pentru soluția ecuațiilor sale, managerul general al economiei socialiste ar trebui să aibă toate datele pe care nu poate și nu ar putea să le aibă, aceasta nu înseamnă că el va știi mai puțin despre viitor și despre nevoile viitoare decât ar știi antreprenorul în sistemul economic capitalist. Analiza acestei probleme aparține unui alt capitol al tratării problemelor economiei socialiste, și nu are nimic de-a face cu problema calculului economic. Putem să presupunem în scopul argumentației că dictatorul economiei socialiste știe la fel de mult, sau la fel de puțin despre viitor, precum antreprenorul capitalist. În orice caz, până și acest dictator va dori o varietate de lucruri și va avea de descoperit prin ce mod lucrurile pe care le dorește poate fi cel mai eficient atins. ‘’ Cel mai eficient’’  nu înseamnă aici, desigur, decât: cât mai eficient pe cât este posibil din punctul de vedere al cunoașterii din prezent. În crearea acestor fel de socoteli economia capitalistă folosește calculul în termeni de bani: ea calculează pe baza prețurilor pieței, care, de asemenea, iau în considerare viitorul într-atât încât poate fi el luat în considerare în prezent. Acum, pentru a-și rezolva ecuațiile, dictatorul ar trebui să știe estimările relative care vor corespunde stării de echilibru viitoare, adică, a unei situații care este diferită de situația din prezent și care nu poate fi atinsă nicicând în lumea reală. Forma monetară de calcul operează prin prețurile pieței în care viitorul este de asemenea reflectat după cum apare astăzi persoanelor de pe piață.  Directorul-general socialist, totuși, are nevoie, dacă vrea să rezolve ecuațiile, de cunoașterea unei stări ipotetice care este diferită de realitatea cu care el este obișnuit și care este un construct al gândirii noastre despre care știm, fără putință de tăgadă, că nu va deveni vreodată realitate. Nu-i este de niciun ajutor în rezolvarea ecuațiilor sale să știe condițiile care sunt date astăzi și opiniile care predomină astăzi în legătură cu felul lucrurilor în viitor. El ar trebui să știe cum ar arăta lucrurile dacă o stare ipotetică ar fi atinsă, în care toate datele au devenit inflexibile, și niciun fel de schimbare mai departe ar fi pusă în mișcare, deoarece nicio schimbare în plus nu ar putea aduce o creștere bunei-stări.
Concluziile noastre sunt, astfel, următoarele: În economia capitalistă este posibilă să faci socoteli pe baza cunoașterii noastre din prezent. Se poate ca greșeli să fie ocazional făcute deoarece evenimente neașteptate se amestecă cu planurile și estimările noastre. În statul socialist, pe de altă parte, nu ar fi posibil nici măcar să calculăm pe baza cunoașterii noastre din prezent. Aceia care cred că ar fi posibil să fie aplicate ecuațiile matematicii economice pentru rezolvarea calculelor dau greș în a vedea că printre elementele din care aceste ecuații sunt compuse există game de preferințe necunoscute care aparțin unei situații care este nereală și nu poate fi realizată nicicând în practică.  Circumstanța cum că sunt necunoscute zădărnicește toate încercările de a folosi ecuațiile pentru scopurile calcului  economic.

Nota editorului: Ludwig von Mises a publicat o versiune în franceză a acestui articol, tradus din germană de Gaston Leduc, în Revue d’ économie politique în 1938 ( 97, no. 6:899-906). Mises însuși a scris această versiune în limba engleză, care nu mai fusese publicată înainte. În acest articol, el discută diferitele elemente ale criticii îndreptate împotriva folosirii ecuațiilor matematice pentru a rezolva problema calculului economic matematic în socialism, elemente care au fost înainte de el însuși și F.A. Hayek. Editorul ar vrea să mulțumească pe această cale Grove City College pentru accesul la acest manuscris și îngăduirea publicării lui.

1O traducere în limba engleză se găsește în Hayek (1935).

Jurnalul Trimestrial al Școlii Austriece de Economie vol. 3, no.1 (Primăvara 2000): 27-32

-->

2Pareto (1927, pp. 233-34) a arătat că pentru 100 de indivizi și 700 de bunuri numărul de ecuații necesar de rezolvat este de 70,699.
Referințe
Barone, Enrico. 1908. ‘’ Ministerul Producției în Statul Colectivist.’’ Reprintat în Hayek (1935)
Hayek, F.A. 1935. Planificarea economică colectivistă. Londra: Routledge și Kegan Paul
Mises, Ludwig von. 1933. Grundprobleme der Nationalökonomie. Jena. Tradus ca Problemele Epistemologice ale Economiei. George Reisman, trans. New York: New York University Press [1976]
Pareto, Vilfredo. 1927. Manual de economie politică. A doua ediție Ed. Paris.