traducere de Janina Văduva.
Master I
Specializarea Filosofie
Facultatea de Științe Sociale
Facultatea de Științe Sociale
Universitatea din Craiova
Programul de traduceri al CCSDD pentru studenți și masteranzi.
Programul de traduceri al CCSDD pentru studenți și masteranzi.
Ce problemă ne dorim să rezolvăm atunci când încercăm să construim o ordine economică rațională? Dacă ne bazăm pe anumite ipoteze bine-cunoscute, răspunsul este destul de simplu. Dacă avem toate informațiile relevante, dacă putem porni de la un anumit sistem de preferințe, și dacă știm totul despre ce avem la dispoziție, nu mai rămâne decât o problemă legată strict de logică. Cu alte cuvinte, răspunsul la întrebarea : ,,Cum putem folosi cel mai bine ce avem la dispoziție?” e implicit, rezidând în ipotezele formulate. Condițiile pe care trebuie să le satisfacă soluția acestei probleme au fost pe deplin elucidate și pot fi exprimate cel mai bine în formă matematică: pe scurt, ratele marginale de substituție între oricare două bunuri sau oricare doi factori trebuie să fie aceleași, indiferent de modul lor de folosire.
H.2
Totuși, nu aceasta este problema cu care se confruntă societatea. Iar calculul economic pe care l-am dezvoltat pentru rezolvarea acestei probleme logice, deși reprezintă un pas important spre soluționarea problemei economice a societății, nu oferă încă un răspuns. Motivul este acela că ,,datele" de la care pornește un calcul economic nu se referă niciodată la întreaga societate și nu sunt folosite de o singură persoană care să le înțeleagă implicațiile.
H.3
Caracterul neobișnuit al problemei unei ordini economice raționale este tocmai faptul că nu există o formă concentrată sau integrată a modului în care ar trebui să folosim circumstanțele date. Există doar cunoștințe incomplete și adeseori contradictorii, pe care le deține fiecare individ în parte. Astfel, problema economică a societății nu se rezumă la alocarea resurselor ,,date” — dacă prin ,,date" înțelegem ,,date spre rezolvare unei singure minți”. Mai curând este o problemă de a se folosi resursele în cel mai eficient mod cu putință de către oricare membru al societății, în scopuri ale căror importanță o cunosc doar acești indivizi. Sau, mai pe scurt, este o problemă de folosire a cunoașterii, având în vedere faptul că ea nu este disponibilă nimănui în totalitatea ei.
H.4
Mă tem că acest aspect al problemei fundamentale a fost mai degrabă complicat decât lămurit de îmbunătățirile aduse recent teoriei economice, în special prin folosirea matematicii. Deși problema pe care doresc să o abordez în această lucrare este cea a unei organizări economice raționale, se va întâmpla frecvent să fac referiri la legăturile strânse cu anumite chestiuni metodologice. Multe dintre aspectele pe care vreau să le demonstrez sunt de fapt concluzii spre care au convers, în mod neașteptat, diferite raționamente. Dar, așa cum văd acum lucrurile, nu a fost ceva întâmplător. Mi se pare că multe dintre disputele de acum cu privire atât la teoria, cât și la politica economică își au originea într-o înțelegere greșită a naturii problemei economice a societății. Această înțelegere eronată se datorează, la rândul ei, unei transpuneri greșite a mentalităților pe care ni le-am dezvoltat în relația cu fenomenele naturale, peste fenomenele sociale.
II
H.5
În limbajul cotidian folosim termenul "planificare" pentru a descrie un complex de decizii corelate referitoare la alocarea resurselor care ne stau la dispoziție. În acest sens, toată activitatea economică reprezintă planificare; și în orice societate în care colaborează mulți oameni, această planificare, indiferent de către cine este făcută, se va baza pe cunoștințe care, în primă instanță, nu le va deține personal, și care vor trebui cumva transmise planificatorului. Diferitele moduri în care le sunt comunicate oamenilor cunoștințele pe baza cărora își vor face planurile reprezintă problema esențială pentru orice teorie care explică procesul economic. Una din problemele principale în politica economică – sau în conceperea unui sistem economic eficient – o reprezintă identificarea celei mai bune metode de folosire a cunoștințelor inițial dispersate.
H.6
Răspunsul la această întrebare e strâns legat de cealaltă problemă care se pune aici, referitoare la cine să facă planificarea. Pe această întrebare se concentrează toate dezbaterile referitoare la ,,planificarea economică". Nu se pune problema dacă planificarea ar trebui sau nu făcută. Se pune problema dacă planificarea ar trebui făcută centralizat, de către o singură autoritate pentru întreg sistemul economic, sau de către mai mulți indivizi. În accepțiunea dezbaterilor contemporane, planificarea este în mod necesar centralizată — derularea întregii activități economice conform unui plan unitar. Pe de altă parte, concurența înseamnă planificare descentralizată, făcută de mai multe persoane în parte. Calea de mijloc, de care vorbesc mulți dar pe care o agreează puțini, o reprezintă delegarea planificării către industriile organizate, sau, altfel spus, monopolul.
H.7
Care din aceste sisteme are mai multe șanse să fie eficient? Răspunsul depinde de cât de util se poate dovedi fiecare în folosirea la maximum a cunoștințelor existente. La rândul său, această utilitate depinde de cât poate fiecare sistem să pună la dispoziția unei singure autorități centrale toate cunoștințele care ar trebui folosite, dar care inițial sunt dispersate, sau să le transmită indivizilor cunoștințele suplimentare care le sunt necesare pentru a-și armoniza planurile cu cele ale altora.
III
H.8
Va deveni imediat evident faptul că pozițiile cu privire la tipurile de cunoștințe sunt diferite; iar răspunsul la întrebarea noastră se va referi, prin urmare, la importanța relativă a diferitelor tipuri de cunoștințe; acelea care pot fi mai ușor la dispoziția indivizilor, și acelea pe care ne putem aștepta să le găsim în posesia unei autorități constituite din experți aleși conform unor criterii obiective. Dacă astăzi se presupune că acest din urmă tip ar fi favorizat, acest lucru se datorează faptului că un anumit tip de cunoștințe, respectiv cele științifice, ocupă în prezent un loc atât de important în imaginația publică încât tindem să scăpăm din vedere faptul că nu doar ele sunt relevante. În ceea ce le privește, putem fi de acord că un corp de experți aleși corespunzător ar fi cel mai mult în măsură să gestioneze eficient cunoștințele disponibile — deși astfel nu facem decât să mutăm accentul pe problema selectării experților. Doresc să demonstrez faptul că, și presupunând că acest aspect poate fi ușor rezolvat, el reprezintă doar o parte dintr-o problemă mai serioasă.
H.9
Astăzi este aproape o erezie să se sugereze că nu cunoștințele științifice reprezintă suma întregii cunoașteri. Dar dacă reflectăm puțin ne vom da seama că ele reprezintă un ansamblu important, dar neorganizat, de cunoștințe, care nu pot fi numite științifice în sensul general. Termenul înglobează informații despre anumite aspecte, la un anumit moment și într-un anumit spațiu. Din această perspectivă practic fiecare individ are un avantaj asupra altuia, deoarece se află în posesia unor informații unice de care s-ar putea face folosință, dar doar dacă deciziile care se bazează pe ele sunt lăsate la latitudinea posesorului sau sunt luate în colaborare cu acesta. Trebuie să ne amintim doar câte lucruri avem de învățat în orice profesie după ce ne-am încheiat pregătirea teoretică, cât de mult timp din viața activă ni-l petrecem învățând anumite meserii, și ce atu reprezintă în toate domeniile să cunoaștem oameni, condiții locale și circumstanțe speciale. Să știi cum să folosești la maximum un utilaj, sau să ai abilități care ar putea fi exploatate mai mult, sau să știi că există un surplus de marfă ce poate fi folosit atunci când se întrerupe aprovizionarea, toate acestea sunt, din punct de vedere social, la fel de utile ca și cunoștințele legate de tehnicile alternative. Iar transportatorul care își câștigă existența folosind nave care ar fi altfel goale sau doar pe jumătate pline, sau agentul imobiliar care are cunoștințe aproape în totalitate temporare, sau omul de afaceri care câștigă din diferențele de preț la vânzarea diferitelor bunuri, toți îndeplinesc funcții eminamente utile folosind cunoștințe referitoare la circumstanțe trecătoare, pe care alții nu le au.
H.10
Este curios faptul că acest tip de cunoștințe a ajuns azi să fie privit cu un soi de dispreț și că se consideră că oricine obține un avantaj asupra cuiva care are un bagaj mai mare de cunoștințe teoretice sau tehnice, folosind astfel de informații, sigur a acționat într-un mod dezonorant. Faptul de a obține un avantaj cunoscând mai bine infrastructura de comunicații sau de transport e privit uneori ca un lucru aproape neonest, deși este la fel de important ca societatea să folosească cele mai bune oportunități și cele mai recente descoperiri științifice în acest sens. Această prejudecată a afectat în mod considerabil atitudinea față de comerț în general, prin comparație cu cea față de producție. Chiar și economiștii care se văd imuni la aberațiile crude și materialiste ale trecutului comit în mod constant aceeași greșeală referitoare la activitățile orientate spre asimilarea de astfel de cunoștințe — aparent deoarece, conform concepției lor, aceste cunoștințe sunt ,,date." Acum ideea comună pare să fie că toate cunoștințele de acest tip ar trebui să fie în mod natural disponibile tuturor, iar iraționalitatea imputată ordinii economice actuale se bazează tocmai pe această indisponibilitate. Această perspectivă nu ia în calcul faptul că metoda prin care au fost asimilate aceste cunoștințe poate fi pusă la dispoziția tuturor. Tocmai aceasta este problema la care trebuie să găsim o rezolvare.
IV
H.11
Astăzi este la modă să se minimalizeze importanța cunoștințelor legate de anumite aspecte temporare, lucru care se află într-o strânsă legătură cu importanța redusă atribuită schimbării în general. Într-adevăr, există anumite aspecte cu privire la care ipotezele formulate (de obicei doar implicit) de către ,,planificatori” diferă de cele ale oponenților lor, în special în ceea ce privește semnificația și frecvența schimbărilor care vor face necesare modificări ale planurilor de producție. Desigur, dacă planurile economice ar putea fi făcute cu mult în avans și apoi respectate îndeaproape, astfel încât să nu mai fie nevoie să se ia decizii economice ulterioare importante, sarcina de a concepe un plan comprehensiv de gestionare a întregii activități economice ar fi mai puțin impresionantă.
H.12
Merită poate subliniat faptul că problemele economice apar întotdeauna, și doar ca urmare, a unei schimbări. Atâta timp cât lucrurile continuă să meargă la fel ca înainte, sau cel puțin la fel cum se aștepta, nu apar probleme care să impună luarea unei decizii sau conceperea unui nou plan. Concepția potrivit căreia schimbările, sau cel puțin ajustările cotidiene, au devenit mai puțin importante în timpurile moderne implică ideea că și problemele economice au devenit mai puțin importante. Această idee aparține de obicei celor care susțin că importanța considerentelor economice a fost pusă în umbră de importanța crescândă acordată cunoștințelor tehnologice.
H.13
Să fie oare adevărat că, în condițiile elaboratului sistem modern de producție, nu e nevoie de decizii economice decât la intervale mari de timp, ca de exemplu doar atunci când se ridică o nouă fabrică sau când se introduce un nou proces? Să fie oare adevărat că, odată ce s-a construit o fabrică, restul activităților sunt mai mult sau mai puțin mecanice, fiind determinate de caracterul fabricii, și că nu prea mai sunt multe lucruri de schimbat pentru a se adapta la circumstanțele momentului?
H.14
După cum îmi pot da seama, răspunsul afirmativ la aceste întrebări, destul de des întâlnit, nu vine din experiența practică a unui om de afaceri. În orice industrie competitivă — și o astfel de industrie în sine poate servi drept test — sarcina de a împiedica o creștere a costurilor reprezintă o preocupare constantă pentru un manager, și necesită un consum mare de energie din partea acestuia. Cât de ușor îi este unui manager ineficient să anuleze diferențele care stau la baza profitului, și faptul că e posibil ca, folosind aceleași facilități tehnice, se se producă la costuri diferite, reprezintă aspecte obișnuite din experiența unui om de afaceri, care nu îi par la fel de cunoscute unui economist. Dorința puternică, exprimată în mod constant de către producători și ingineri, de a li se permite să-și desfășoare activitatea fără a se lovi de problema costurilor, stă mărturie prezenței pregnante a acestor factori în munca lor de zi cu zi.
H.15
Unul dintre motivele pentru care economiștii uită din ce în ce mai ușor de micile modificări care creează imaginea economică de ansamblu îl reprezintă, probabil, preocuparea lor pentru agregatele statistice, care demonstrează o stabilitate mult mai pronunțată decât detaliile. Stabilitatea mai mare a agregatelor nu poate fi, totuși, explicată—așa cum par uneori statisticienii tentați să o facă—prin "legea numerelor mari" sau prin compensația reciprocă a schimbărilor aleatorii. Numărul de elemente cu care avem de-a face nu e destul de mare pentru ca astfel de forțe accidentale să producă stabilitate. Fluxul continuu de bunuri și servicii se menține prin ajustări intenționate constante, prin noi dispuneri zilnice decise în lumina unor circumstanțe care nu erau cunoscute cu o zi înainte, cu firme care se înlocuiesc unele pe altele imediat în caz de eșec. Chiar și o fabrică mare și intens mecanizată funcționează în mare măsură datorită unui mediu înconjurător pe care îl poate folosi în beneficiul său; țigle pentru acoperiș, rechizite pentru formulare, și multe alte tipuri de echipament fără de care nu ar putea funcționa și pe care planurile de operare a fabricii cer să fie prompt disponibile pe piață.
H.16
Tot acum ar trebui să menționez pe scurt și faptul că tipul de cunoștințe pe care l-am abordat nu poate, prin însăși natura sa, să fie inclus în statistici, și nu poate fi transmis vreunei autoriăți locale sub formă statistică. La statisticile pe care o astfel de autoritate centrală ar trebui să le folosească ar trebui să se ajungă în mod precis, ignorând diferențele minore dintre lucruri, asociind elemente care diferă ca locație, calitate, și alte particularități, într-un mod care poate fi foarte semnificativ pentru decizia respectivă. De aici rezultă că această planificare centralizată bazată pe informații statistice nu poate lua direct în calcul timpul și locul, și că planificatorul central va trebui să găsească un mod prin care deciziile care depind de el să poată fi luate de ,,persoana de la fața locului."
V
H.17
Dacă suntem de acord că problema economică a societății este în principal legată de adaptarea rapidă la schimbările circumstanțelor spațio-temporale, ar părea o concluzie logică să se lase decizia finală la latitudinea persoanelor familiarizate cu acest circumstanțe, care află direct despre schimbările care contează și despre resursele pe care le pot folosi imediat pentru a veni în întâmpinarea lor. Nu ne putem aștepta ca această problemă să se rezolve comunicând aceste cunoștințe prima oară unei comisii centrale, care, după ce va fi integrat toate aceste informații, va emite ordine. Problema trebuie rezolvată printr-un soi de descentralizare. Dar aceasta este doar o parte din soluția problemei noastre. Avem nevoie de descentralizare pentru că doar așa ne putem asigura că informațiile referitoare la circumstanțe spațio-temporare diferite vor fi prompt folosite. Dar ,,persoana de la fața locului" nu poate decide doar pe baza acestor cunoștințe limitate dar imediate referitoare la lumea din jurul său. Rămâne de rezolvat problema modului de a-i comunica acele informații suplimentare de care are nevoie pentru a-și încadra deciziile în ansamblul de schimbări din cadrul sistemului economic.
H.18
De câte cunoștințe are el nevoie pentru a avea succes? Care din evenimentele care se întâmplă dincolo de orizontul cunoașterii sale imediate sunt relevante pentru decizia sa, și de câte are el nevoie?
H.19
Aproape tot ce se întâmplă în lume poate avea efect asupra deciziei pe care o avem de luat. Dar nu e nevoie să fim la curent cu toate aceste evenimente, și nici cu toate efectele lor. Pentru el nu contează de ce la un moment dat se solicită mai multe șuruburi de o anumită dimensiune, de ce pungile de hârtie se găsesc mai ușor decât cele din material textil, sau de ce au inceput să fie din ce în ce mai greu de găsit muncitori calificați, sau unelte pentru o anumită mașină. Pentru el contează doar în ce măsură, mai mică sau mai mare, ele sunt mai greu de procurat, prin comparație cu alte lucruri care îl interesează, sau cât de urgent e nevoie să fie obținute lucrurile alternative pe care le produce sau folosește. Este o problemă legată de importanța relativă a lucrurilor care îl interesează, iar cauzele care o modifică nu contează decât prin prisma efectelor lor asupra propriului mediu.
H.20
Acesta este aspectul în legătură cu care ,,calculul economic” ne ajută, cel puțin prin analogie, să vedem cum se poate rezolva această problemă, și cum este ea, de fapt, rezolvată, cu ajutorul sistemului de prețuri. Chiar și un planificator, care ar deține toate datele din cadrul unui sistem economic mic, de sine stătător, nu ar trece explicit în revistă toate legăturile dintre scopuri și mijloace care ar putea fi afectate, de fiecare dată când ar fi nevoie de o modificare a modului de alocare a resurselor. Logica alegerii a demonstrat că și un individ separat poate rezolva această problemă doar construind și folosind constant ratele de echivalență (sau ,,valorile," sau ,,ratele marginale de substituție"). Aceasta înseamnă că alătură fiecărui tip de resursă câte un indice numeric ce nu poate fi derivat din vreo anumită proprietate, dar care reflectă, sau în care se condensează, întreaga sa semnificație în cadrul structurii scop-mijloc. Pentru orice schimbare el va trebui să ia în considerare doar acei indecși cantitativi (sau ,,valori") în care se concentrează toată informația; și, prin ajustarea, una câte una, a cantităților, își poate rearanja disponibilitățile fără a trebui să rezolve această problemă ab initio sau să-i studieze imediat ramificațiile.
H.21
În mod fundamental, într-un sistem în care cunoașterea datelor importante e dispersată, prețurile pot ajuta, prin coordonarea acțiunilor individuale ale diferitelor persoane, după cum valorile subiective le ajută să-și coordoneze etapele propriului plan. Merită studiat pe scurt un exemplu simplu de acțiune a sistemului de prețuri pentru a vedea exact ceea ce realizează. Să presupunem că undeva în lume, a apărut o nouă oportunitate de folosire a unei materii prime, să zicem, cositorul, sau că una din sursele de cositor a fost eliminată. Pentru noi nu contează—și e foarte relevant tocmai faptul că nu contează—din ce cauză cositorul a devenit greu de găsit. Cei care folosesc cositorul nu trebuie să știe decât că o parte din cositorul pe care obișnuiau să-l consume e acum folosit în mod mai profitabil în altă parte, și că, de aceea, ei trebuie să-l economisească. Nu trebuie ca marea lor majoritate să știe de unde a venit cea mai stringentă nevoie, sau pentru satisfacerea căror nevoi ar trebui să găsească rezerve. Dacă doar câțiva știu direct despre noua cerere, și își redirecționează resursele către ea, și dacă oamenii sunt conștienți de această lipsă și o compensează din alte surse, efectul se va răspândi rapid în cadrul întregului sistem economic și va influența toate modurile de folosire, atât a cositorului, cât și a substitutelor acestuia; și toate acestea fără ca marea majoritate a celor care au un rol vital în a implementa aceste substituții să știe cauza acestor schimbări. Întregul acționează ca o piață, nu pentru că vreunul din membrii săi ar supreveghea întregul domeniu, ci pentru că domeniile lor se suprapun suficient de mult încât, prin mulți intermediari, informația să le fie comunicată tuturor. Simplul fapt că există un singur preț pentru un anumit bun—sau, mai curând, că prețurile locale sunt conectate în funcție de costul transportului, etc.—duce la soluția la care (lucru posibil doar la nivel conceptual) s-ar fi putut ajunge dacă ar fi existat o singură persoană care să se fi aflat în posesia tuturor informațiilor dispersate în rândul tuturor persoanelor implicate în acest proces.
VI
H.22
Trebuie să privim sistemul de prețuri ca pe un mecanism de comunicare a informațiilor dacă vrem să-i înțelegem adevărata funcție—pe care o îndeplinește, evident, din ce în ce mai puțin perfect pe măsură ce prețurile devin mai rigide. (Chiar și când prețurile oficiale se rigidizează, forțele care ar putea modifica prețurile o fac în continuare modificând termenii contractuali.) Cel mai important lucru în legătură cu acest sistem este economia cunoștințelor cu care operează, sau cât de puțin e nevoie să știe fiecare participant pentru a întreprinde acțiunea potrivită. Pe scurt, doar cele mai importante informații sunt comunicate, și asta, doar celor interesați. E mai mult decât o metaforă descrierea sistemului de prețuri ca pe un tip de mașinărie care înregistrează schimbarea, sau ca pe un sistem de telecomunicații care le permite producătorilor individuali să urmărească mișcările a doar câțiva indicatori, pentru a-și adapta activitățile la schimbări despre care s-ar putea să nu fi știut niciodată mai multe decât ceea ce e reflectat în evoluția prețului.
H.23
Desigur, probabil că aceste ajustări nu sunt niciodată ,,perfecte" în accepțiunea pe care le-o dă un economist atunci când analizează starea de echilibru. Dar mă tem că obiceiurile noastre teoretice de a aborda problema presupunând că există cunoștințe mai mult sau mai puțin perfecte la fiecare dintre noi ne-a distras atenția de la adevărata funcție a mecanismului prețurilor și ne-a dus la aplicarea unor standarde înșelătoare în aprecierea eficienței sale. Partea bună este că într-un caz ca acesta, de lipsă a unei materii prime, fără a se emite vreun ordin, fără ca prea mulți oameni să știe cauza, zeci de mii de oameni a căror identitate nu a putut fi descoperită după luni de investigații, sunt nevoiți să folosească mai cumpătat materialul sau produsele sale; cu alte cuvinte, ei se deplasează în direcția corectă. Acesta este un lucru bun, chiar dacă, într-o lume în schimbare, nu toți vor reuși să obțină un profit constant sau ,,normal".
H.24
Aș putea spune că este chiar un miracol. Și folosesc termenul ,,miracol" pentru a-l șoca pe cititor și a-l face să iasă din starea de auto-mulțumire cu care tratăm de multe ori funcționarea acestui mecanism. Sunt convins că dacă ar fi rezultatul unei acțiuni intenționate a oamenilor, și dacă aceștia, determinați de schimbările de preț, ar înțelege că deciziile lor au un sens care depășește scopul imediat, acest mecanism ar fi fost aclamat ca una din cele mai mari victorii ale minții omului. Din nefericire, nici acest mecanism nu este produsul unei acțiuni intenționate a oamenilor, și nici oamenii nu știu exact de ce trebuie să facă ceea ce fac. Dar aceia care susțin ideea de "indicație conștientă"—și care nu pot să creadă că ceva care a evoluat fără un scop precis (și chiar fără ca noi să înțelegem) ar putea să rezolve probleme pe care noi nu le putem rezolva în mod conștient—ar trebui să-și amintească un lucru. Problema rezidă în modul în care putem lărgi sfera de utilizare a resurselor dincolo de controlul unei singure persoane; și deci, cum să gestionăm nevoia de control conștient, și cum să-i facem pe oameni să dorească să facă ce trebuie fără ca cineva să le spună ce să facă.
H.25
Problema cu care ne confruntăm aici nu este străină de economie și are legătură cu aproape toate fenomenele sociale, cu limba și cu majoritatea moștenirii noastre culturale, și constituie problema teoretică centrală a întregii științe sociale. Așa cum a spus Alfred Whitehead, ,,Este un truism profund eronat, repetat de toate manualele și de toți oamenii eminenți atunci când țin discursuri, că ar trebui să cultivăm obiceiul de a gândi ce facem. Situația stă exact invers. Civilizația se dezvoltă mărind numărul de operațiuni importante pe care le putem face fără să ne gândim la ele." În câmpul social, acest lucru are o importanță majoră. Folosim în mod constant formule, simboluri și reguli ale căror sens nu îl înțelegem și prin care beneficiem de cunoștințe pe care altfel nu le deținem personal. Am dezvoltat aceste practici și instituții pe baza acelora care s-au dovedit de succes în sfera lor și care au devenit baza civilizației pe care am construit-o.
H.26
Sistemul de prețuri reprezintă doar una din formările pe care omul le-a învățat (deși e încă foarte departe de a fi învățat să-l folosească la maximum) după ce nu l-a înțeles. Prin intermediul său au devenit posibile nu doar diviziunea muncii, ci și o utilizare coordonată a resurselor bazată pe o cunoaștere la fel de divizată. Cei cărora le place să ia în derâdere orice sugestie cum că așa stau lucrurile distorsionează de obicei argumentul insinuând că el afirmă că acest sistem a apărut printr-un miracol și că este perfect pentru civilizația modernă. Este exact invers: oamenii au putut dezvolta acea diviziune a muncii pe care se bazează civilizația noastră pentru că a găsit o metodă prin care acest lucru a devenit posibil. Dacă nu ar fi făcut așa, s-ar putea să fi dezvoltat vreun alt tip de civilizație, diferită per ansamblu, ceva în genul ,,statului" de termite, sau vreun alt tip de neimaginat. Nu putem spune decât că nimeni nu a reușit încă să creeze un sistem alternativ în cadrul căruia să fie păstrate anumite caracteristici ale celui de acum, care sunt agreate chiar și de cei care îl atacă în modul cel mai virulent—în special măsura în care individul își poate stabili scopurile și își poate folosi abilitățile și cunoștințele așa cum vrea.
VII
H.27
Într-un fel e un lucru bun că dezbaterea referitoare la indispensabilitatea sistemului de prețuri pentru calculele raționale într-o societate complexă nu se mai poartă de pe poziții opuse din punct de vedere politic. Teza conform căreia, fără un sistem de prețuri, nu am putea avea o societate bazată pe o diviziune a muncii extinsă, așa cum e a noastră, a fost întâmpinată cu dispreț atunci când a fost avansată de către von Mises acum 25 de ani. Astăzi dificultățile pe care încă le întâmpină unii în a accepta această idee nu mai sunt de natură strict politică, și asta duce la o atmosferă mult mai propice pentru o discuție rezonabilă. Atunci când Leon Trotsky susținea că ,,nu se poate concepe contabilitatea economică în absența relațiilor de piață"; când Profesorul Oscar Lange îi promitea Profesorului von Mises o statuie la sediul viitorului Comitet Central al Planificării; și când Profesorul Abba P. Lerner îl redescoperea pe Adam Smith și sublinia faptul că utilitatea esențială a sistemului de prețuri constă în a-l face pe individ să-și urmărească propriul interes, dar în același timp să și facă ce e mai bine pentru interesul general, diferențele nu mai pot fi puse pe seama prejudecăților politice. Dezacordul care persistă încă pare totuși să fie de natură intelectuală, și să pornească de la diferențe metodologice.
H.28
O declarație recentă a Profesorului Joseph Schumpeter în cartea sa Capitalism, Socialism, și Democrație ilustrează clar una din diferențele metodologice la care mă refeream. Autorul cărții pare să le fie superior acelor economiști care abordează fenomenele economice dintr-o perspectivă pozitivistă. Din punctul său de vedere, aceste fenomene apar ca și cantități date de bunuri care se influențează direct, aproape fără intervenția minții omului. Doar astfel pot explica următoarea afirmație (înspăimântătoare, din punctul meu de vedere). Profesorul Schumpeter susține că posibilitatea unui calcul rațional în absența piețelor pentru factorii de producție derivă ,,din presupunerea elementară conform căreia atunci când consumatorii evaluează bunurile, ipso facto ei evaluează și mijloacele de producție care au fost folosite la producerea acestor bunuri."*1
H.29
Din punct de vedere literal, această afirmație este pur și simplu neadevărată. Consumatorii nu fac acest lucru. Așa cum folosește Profesorul Schumpeter termenul "ipso facto", el se referă probabil la evaluarea factorilor de producție implicați în producerea bunurilor. Dar nici acest lucru nu este corect. Implicația este o relație logică ce poate fi folosită cu succes doar pentru realități care se află simultan în mintea cuiva. Totuși este evident faptul că valoarea factorilor de producție nu e dată doar de evaluarea bunurilor de către consumatori, ci și de condițiile de furnizare a diferiților factori de producție. Doar cineva care cunoaște în același timp toate aceste lucruri ar afla în mod automat răspunsul în funcție de datele care i se oferă. Problema practică ce se impune e determinată totuși de faptul că aceste date nu sunt niciodată disponibile unei singure persoane, și, prin urmare, e nevoie ca, pentru rezolvarea problemei, cunoștințele să fie dispersate între mai multe persoane.
H.30
Astfel problema nu se rezolvă nicicum dacă putem demonstra că toate datele, dacă ar fi cunoscute de o singură persoană, ar duce la identificarea soluției; în schimb trebuie să arătăm cum se ajunge la o soluție prin interacțiunea dintre oamenii care posedă doar o parte din cunoștințele necesare. A presupune că toate cunoștințele sunt transmise unei singure persoane, așa cum presupunem că le primim noi, înseamnă a respinge problema și orice lucru important și semnificativ din lumea reală.
H.31
Cu greu se poate considera o simplă eroare faptul că un economist de talia Profesorului Schumpeter a căzut în capcana ambiguității termenului ,,date". Mai curând pare a fi vorba de ceva fundamental greșit în legătură cu o abordare care de obicei nu ia în calcul o parte esențială a problemei pe care o tratăm: imperfecțiunea inevitabilă a cunoașterii umane și nevoia unui proces prin intermediul căruia cunoștințele să fie constant comunicate și asimilate. Orice abordare, precum cea folosită în majoritatea modelelor economice matematice cu ecuațiile lor simultane, care pornește de la presupunerea că ceea ce știu oamenii coincide cu starea reală a lucrurilor, nu ia în calcul ceea ce trebuie noi să explicăm. Departe de mine încercarea de a nega faptul că, în cadrul sistemului nostru, analiza echilibrului are o funcție utilă. Dar atunci când se ajunge ca filosofi de seamă să considere că situația descrisă are o relevanță directă asupra soluției la problemele practice, e timpul să ne amintim că nu e vorba deloc de procesele sociale și că această abordare nu reprezintă nimic mai mult decât o introducere utilă în studiul problemei principale.
Note
1. J. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy (New York; Harper, 1942), p. 175. Profesorul Schumpeter este, după părerea mea, și autorul mitului cu care Pareto and Barone au "rezolvat" problema calculului socialist. Ei, la fel ca mulți alții, au menționat condițiile care ar trebui satisfăcute printr-o alocare rațională a resurselor, și au arătat că aceste condiții sunt, practic, aceleași ca în cazul echilibrului necesar unei piețe competitive. Această perspectivă e opusă modului prin care alocarea acestor resurse poate satisface aceste condiții în practică. Însuși Pareto (de la care Barone și-a împrumutat practic toate afirmațiile), departe de a afirma că a rezolvat problema practică, neagă în mod explicit faptul că ea ar putea fi rezolvată fără ajutorul pieței. A se vedea Manuel d'économie pure (ediția a doua, 1927), pag. 233-34. Pasajul care ne interesează e citat în traducere în limba engleză la începutul articolului meu "Socialist Calculation: The Competitive 'Solution,' " în Economica, Seria Nouă, Vol. VIII, No. 26 (Mai, 1940), p. 125.
textul este tradus după F. Hayek, The Use of Knowledge in Society, AER, 1945, American Economic Review. XXXV, No. 4. pp. 519-30. American Economic Association.