”
1. Egalitatea în faţa legii conduce la cererea ca toţi oamenii să aibă aceeaşi pondere în elaborarea ei. Acesta este punctul de întâlnire între liberalismul tradiţional şi mişcarea democratică. Cu toate acestea, principalele lor preocupări sînt diferite. Liberalismul (în sensul care s-a impus in Europa secolului al XlX-lea, sens pe care îl vom utiliza pe parcursul acestui capitol) se preocupă în primul rînd de limitarea puterilor coercitive ale oricărui guvern, fie el democratic sau nu, în timp ce democratul dogmatic cunoaşte doar o singură limită a guvernării: opinia curentă a majorităţii. Diferenţa între cele două idealuri reiese mai clar dacă le precizăm contrariile: pentru democraţie guvernarea autoritară, pentru liberalism totalitarismul. Nici unul dintre cele două sisteme nu îl exclude sau nu se opune celuilalt: o democraţie poate foarte bine să exercite puteri totalitare, după cum se poate concepe un guvern autoritar acţionînd conform unor principii liberale.
Asemeni majorităţii termenilor din domeniul nostru, cuvîntul „democraţie" este şi el folosit într-un sens mai larg şi mai vag. însă dacă este folosit strict pentru descrierea unei metode de guvernare anume, regula majorităţii - atunci el se referă, evident, la o problemă diferită de cea a liberalismului. Liberalismul este o doctrină despre maniera de a determina cum ar trebui să fie legea, democraţia – o doctrină despre maniera de a determina ce va fi lege. De fapt, liberalismul consideră dezirabil ca doar ceea ce este acceptat de majoritate să fie lege, dar nu crede neapărat că din această cauză legea va ti bună. Practic, scopul său este acela de a convinge majoritatea să accepte anumite principii. El acceptă regula majorităţii ca pe o metodă de a lua decizii, nu însă şi ca pe o autoritate în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să arate decizia. Pentru democratul doctrinar, faptul că majoritatea doreşte un anumit lucru este un motiv suficient pentru a-1 considera bun; pentru el, voinţa majorităţii determină nu doar ce anume este lege, ci şi ce lege este bună.
Există un larg consens referitor la această diferenţă între idealul liberal şi cel democratic. Cu toate acestea, sînl oameni care folosesc cuvîntul „libertate" în sensul de libertate politică, ajungînd astfel să identifice liberalismul cu democraţia. Pentru ei, idealul libertăţii nu spune nimic despre scopul acţiunii democratice: orice situaţie creată de democraţie este, prin definiţie, şi o situaţie de libertate. Acest mod de a folosi cuvintele pare cel puţin confuz, ca să nu spunem mai mult.
In timp ce liberalismul este una dintre doctrinele ce se referă la sfera şi scopul guvernării, doctrine dintre care democraţia trebuie să aleagă, aceasta din urmă, fiind o metodă, nu spune nimic despre scopurile guvernării. Deşi termenul „democratic" este folosit adesea, astăzi, spre a descrie anumite ţeluri ale politicii, care se întîmplă să fie populare, în special anumite ţeluri egalitare, nu există nici o legătură obligatorie între democraţie şi vreo viziune asupra modului în care ar trebui folosite puterile majorităţii. Pentru a şti ce anume dorim să fie acceptat de căue alţii, avem nevoie de alte criterii decît opinia curentă a majorităţii, care este un factor nerelevant în procesul de formare a opiniei. în orice caz, el nu oferă nici un răspuns întrebărilor despre cum ar trebui să votăm sau care este obiectivul dezirabil, dacă nu presupunem aşa cum par să facă mulţi democraţi dogmatici - că poziţia de clasă a cuiva îl învaţă întotdeauna să-şi recunoască adevăratele interese şi că din această cauză votul majorităţii exprimă întotdeauna interesele ei adevărate.
2. Această utilizare nediscriminatorie a cuvîntului „democratic" ca formulă laudativă generală nu este lipsită de pericole. Ea sugerează că, din moment ce democraţia este un lucru bun, extinderea ei este totdeauna un cîştig pentru omenire. Acest lucru poate părea de la sine înţeles, dar lucrurile stau cu totul altfel.
Există cel puţin două direcţii în care extinderea democraţiei este aproape totdeauna posibilă: ansamblul persoanelor cu drept de vot şi ansamblul problemelor soluţionate prin proceduri democratice. Pentru nici una dintre ele nu se poate afirma că orice extindere posibilă este un cîştig sau că principiul democraţiei cere ca extinderea să meargă la infinit. Cu toate acestea, în aproape toate discuţiile pe marginea unor cazuri particulare, argumentul în favoarea democraţiei este prezentai de obicei ca şi cum extinderea ei la maximum ar fi. în sine, un lucru pozitiv.
Că nu este aşa, o admitem, practic, cu toţii. în ceea ce priveşte dreptul Ia vot. Ar fi greu pentru orice teorie democratică să considere drept un progres orice posibilă extindere a dreptului de vot. Vorbim de sufragiul universal pentru adulţi, dar, de fapt, limitele sufragiului sînt în bună parte rezultatul unor considerente de interes. Limita obişnuită de vîrstă, de douăzeci şi unu ele ani, precum şi excluderea infractorilor, a rezidenţilor străini, a cetăţenilor cu domiciliul în străinătate şi a locuitorilor unor regiuni sau teritorii speciale sînt acceptate, de regulă, ca rezonabile. De asemenea, nu este deloc ceri că reprezentarea proporţională este mai bună pentru că parc mai democratică3. Cu greu s-ar putea spune că egalitatea în drepturi reclamă neapărat ca toţi adulţii să aibă drept de vot; principiul ar funcţiona doar dacă o aceeaşi regulă impersonală li s-ar aplica tuturor. Dacă doar persoanele peste patruzeci de ani sau doar cei care au surse de venit, doar capii de familie sau doar persoanele ştiutoare de carte ar avea dreptul la vot, situaţia nu ar reprezenta o încălcare mai semnificativă a principiului decît cele produse de restricţiile general acceptate. De asemenea, ar fi posibil ca oameni rezonabili să susţină că idealurile democraţiei ar fi mai bine servite dacă, să zicem, toţi funcţionarii guvernamentali şi toţi cei ce trăiesc din asistenţa publică ar li excluşi de la vot. Dacă în lumea occidentală sufragiul universal pentru adulţi pare cea mai bună soluţie, aceasta nu dovedeşte că el ar fi reclamat de vreun principiu fundamental.
De asemenea, ar trebui să ne amintim că dreptul majorităţii este de obicei recunoscut doar pentru o ţară dală, iar ceea ce se întîmplă a fi o ţară nu este întotdeauna o unitate naturală sau evidentă. Cu siguranţă, nu considerăm just ca cetăţenii unei ţări mari să îi domine pe cei dintr-un stat vecin doar pentru că sînt mai numeroşi. La fel de puţin justificat ar fi ca majoritatea celor care au aderat, din anumite motive. Ia o naţiune sau la o organizaţie supranaţională să fie consideraţi îndreptăţiţi a-şi extinde aria puterii după bunul plac. Teoria contemporană a democraţiei suferă datorită faptului că, de regulă, este dezvoltată pornind de la o comunitate ideală, omogenă, iar apoi este aplicată unităţilor extrem de imperfecte şi adesea arbitrare, care sînt la ora actuală statele.
Aceste remarci îşi propun doar să arate că nici chiar cel mai dogmatic democrat nu poate pretinde că orice extindere a democraţiei este un lucru bun. Oricât de puternic ar fi argumentul general în favoarea democraţiei, ea nu este o valoare ultimă sau absolută, ci trebuie judecată în funcţie de ce va realiza. Ha este. probabil, cea mai bună metodă de a atinge anumite scopuri, dar nu un scop în sine. Deşi există un argument puternic în favoarea metodei democratice de decizie, acolo unde este evident necesară o anumită acţiune colectivă, problema dacă este sau nu de dorit să se extindă controlul colectiv trebuie soluţionată pe alte baze decât principiul democraţiei ca atare.
3. Tradiţia democratică şi cea liberală sînt de acord că, oricînd este necesară acţiunea statului şi mai ales atunci cînd trebuie stipulate anumite reguli, deci/ia trebuie să aparţină majorităţii. Ele sînt divergente însă în privinţa domeniului acţiunii etatice ce trebuie dirijată prin deci/ie democratică. In timp ce democratul dogmatic consideră dezirabilă soluţionarea cîl mai multor probleme prin votul majorităţii, liberalul consideră că există limite clare ale gamei de probleme ce trebuie rezolvate pe această cale. Democratul dogmatic consideră că orice majoritate tic moment ar trebui să aibă dreptul de a decide care îi sînt puterile şi cum le va exercita, în timp ce liberalul consideră important ca puterile oricărei majorităţi temporare să fie limitate de principii pe termen lung. In opinia sa, o decizie a majorităţii îşi extrage autoritatea nu dinir-un simplu act de voinţă al unei majorităţi de moment, ci dintr-un acord mai larg asupra unor principii comune.
Conceptul crucial al democratului doctrinar este suveranitatea populară. Aceasta înseamnă că, pentru el, regula majorităţii este nelimitată şi nelimitabilă. Idealul democraţiei, prevăzut iniţial a împiedica orice putere arbitrară, devine astfel justificarea unei noi puteri arbitrare. Cu toate acestea, autoritatea unei decizii democratice se bazează pe aceea că emană de la majoritate, într-o comunitate a cărei coerenţă este dată de anumite convingeri comune majorităţii membrilor; trebuie ca majoritatea să se supună acestor principii comune, chiar şi atunci cînd violarea lor ar fi în interesul ei imediat. Nu contează că această concepţie era exprimată în termenii „dreptului natural" sau ai „contractului social", concepţii ce şi-au pierdut atractivitatea. Punctul esenţial rămîne acelaşi acceptarea acestor principii face dintr-un grup de oameni o comunitate. Iar această acceptare comună este condiţia indispensabilă a unei societăţi libere. în mod normal, un grup de oameni devine societate nu instituindu-şi legi proprii, ci respectând aceleaşi reguli de conduită. In consecinţă, puterea majorităţii este limitată de acele principii general respectate, iar dincolo de ele nu există putere legitimă. Evident, trebuie ca oamenii să cadă de acord asupra modului în care să fie îndeplinite sarcinile necesare şi este rezonabil ca în această chestiune să decidă majoritatea; dar nu este deloc evident că aceeaşi majoritate ar fi îndreptăţită să-şi determine propriile competenţe. Nu cunoaştem nici un motiv pentru care n-ar trebui să existe şi lucruri pe care nimeni să nu aibă puterea de a le face. Lipsa unui acord suficient în ceea ce priveşte nevoia de a folosi, în anumite împrejurări, puterea coercitivă ar trebui să însemne că nimeni nu o poate exercita în mod legitim. Dacă recunoaştem drepturile minorităţilor înseamnă că puterea majorităţii derivă din principiile acceptate şi de către minorităţi, fiind limitată tocmai de aceste principii.
De aceea, principiul că orice întreprinde guvernul ar trebui să aibă acordul majorităţii nu presupune că majoritatea are dreptul moral de a face tot ceea ce vrea. Cu siguranţă, nu există nici o justificare morală a unui act prin care o majoritate să confere membrilor săi privilegii, promulgînd in favoarea lor reguli discriminatorii. Democraţia nu înseamnă neapărat guvernare nelimitată. Într-o democraţie, nevoia de garanţii instituţionale privind libertatea individuală este la fel de mare ca în oricare alt sistem. Într-adevăr, de-abia târziu în istoria democraţiei moderne, mari demagogi au început să susţină că, întrucât puterea era de acum în inimile poporului, nu mai era nevoie de limitarea ei. Atunci cînd se afirmă că „într-o democraţie este just ceea ce majoritatea face să fie just"", democraţia degenerează în demagogie.” ( F. Hayek, Constituția Libertății, Institutul European, Iași, 1998, p. 126-129 )
1. Egalitatea în faţa legii conduce la cererea ca toţi oamenii să aibă aceeaşi pondere în elaborarea ei. Acesta este punctul de întâlnire între liberalismul tradiţional şi mişcarea democratică. Cu toate acestea, principalele lor preocupări sînt diferite. Liberalismul (în sensul care s-a impus in Europa secolului al XlX-lea, sens pe care îl vom utiliza pe parcursul acestui capitol) se preocupă în primul rînd de limitarea puterilor coercitive ale oricărui guvern, fie el democratic sau nu, în timp ce democratul dogmatic cunoaşte doar o singură limită a guvernării: opinia curentă a majorităţii. Diferenţa între cele două idealuri reiese mai clar dacă le precizăm contrariile: pentru democraţie guvernarea autoritară, pentru liberalism totalitarismul. Nici unul dintre cele două sisteme nu îl exclude sau nu se opune celuilalt: o democraţie poate foarte bine să exercite puteri totalitare, după cum se poate concepe un guvern autoritar acţionînd conform unor principii liberale.
Asemeni majorităţii termenilor din domeniul nostru, cuvîntul „democraţie" este şi el folosit într-un sens mai larg şi mai vag. însă dacă este folosit strict pentru descrierea unei metode de guvernare anume, regula majorităţii - atunci el se referă, evident, la o problemă diferită de cea a liberalismului. Liberalismul este o doctrină despre maniera de a determina cum ar trebui să fie legea, democraţia – o doctrină despre maniera de a determina ce va fi lege. De fapt, liberalismul consideră dezirabil ca doar ceea ce este acceptat de majoritate să fie lege, dar nu crede neapărat că din această cauză legea va ti bună. Practic, scopul său este acela de a convinge majoritatea să accepte anumite principii. El acceptă regula majorităţii ca pe o metodă de a lua decizii, nu însă şi ca pe o autoritate în ceea ce priveşte modul în care ar trebui să arate decizia. Pentru democratul doctrinar, faptul că majoritatea doreşte un anumit lucru este un motiv suficient pentru a-1 considera bun; pentru el, voinţa majorităţii determină nu doar ce anume este lege, ci şi ce lege este bună.
Există un larg consens referitor la această diferenţă între idealul liberal şi cel democratic. Cu toate acestea, sînl oameni care folosesc cuvîntul „libertate" în sensul de libertate politică, ajungînd astfel să identifice liberalismul cu democraţia. Pentru ei, idealul libertăţii nu spune nimic despre scopul acţiunii democratice: orice situaţie creată de democraţie este, prin definiţie, şi o situaţie de libertate. Acest mod de a folosi cuvintele pare cel puţin confuz, ca să nu spunem mai mult.
In timp ce liberalismul este una dintre doctrinele ce se referă la sfera şi scopul guvernării, doctrine dintre care democraţia trebuie să aleagă, aceasta din urmă, fiind o metodă, nu spune nimic despre scopurile guvernării. Deşi termenul „democratic" este folosit adesea, astăzi, spre a descrie anumite ţeluri ale politicii, care se întîmplă să fie populare, în special anumite ţeluri egalitare, nu există nici o legătură obligatorie între democraţie şi vreo viziune asupra modului în care ar trebui folosite puterile majorităţii. Pentru a şti ce anume dorim să fie acceptat de căue alţii, avem nevoie de alte criterii decît opinia curentă a majorităţii, care este un factor nerelevant în procesul de formare a opiniei. în orice caz, el nu oferă nici un răspuns întrebărilor despre cum ar trebui să votăm sau care este obiectivul dezirabil, dacă nu presupunem aşa cum par să facă mulţi democraţi dogmatici - că poziţia de clasă a cuiva îl învaţă întotdeauna să-şi recunoască adevăratele interese şi că din această cauză votul majorităţii exprimă întotdeauna interesele ei adevărate.
2. Această utilizare nediscriminatorie a cuvîntului „democratic" ca formulă laudativă generală nu este lipsită de pericole. Ea sugerează că, din moment ce democraţia este un lucru bun, extinderea ei este totdeauna un cîştig pentru omenire. Acest lucru poate părea de la sine înţeles, dar lucrurile stau cu totul altfel.
Există cel puţin două direcţii în care extinderea democraţiei este aproape totdeauna posibilă: ansamblul persoanelor cu drept de vot şi ansamblul problemelor soluţionate prin proceduri democratice. Pentru nici una dintre ele nu se poate afirma că orice extindere posibilă este un cîştig sau că principiul democraţiei cere ca extinderea să meargă la infinit. Cu toate acestea, în aproape toate discuţiile pe marginea unor cazuri particulare, argumentul în favoarea democraţiei este prezentai de obicei ca şi cum extinderea ei la maximum ar fi. în sine, un lucru pozitiv.
Că nu este aşa, o admitem, practic, cu toţii. în ceea ce priveşte dreptul Ia vot. Ar fi greu pentru orice teorie democratică să considere drept un progres orice posibilă extindere a dreptului de vot. Vorbim de sufragiul universal pentru adulţi, dar, de fapt, limitele sufragiului sînt în bună parte rezultatul unor considerente de interes. Limita obişnuită de vîrstă, de douăzeci şi unu ele ani, precum şi excluderea infractorilor, a rezidenţilor străini, a cetăţenilor cu domiciliul în străinătate şi a locuitorilor unor regiuni sau teritorii speciale sînt acceptate, de regulă, ca rezonabile. De asemenea, nu este deloc ceri că reprezentarea proporţională este mai bună pentru că parc mai democratică3. Cu greu s-ar putea spune că egalitatea în drepturi reclamă neapărat ca toţi adulţii să aibă drept de vot; principiul ar funcţiona doar dacă o aceeaşi regulă impersonală li s-ar aplica tuturor. Dacă doar persoanele peste patruzeci de ani sau doar cei care au surse de venit, doar capii de familie sau doar persoanele ştiutoare de carte ar avea dreptul la vot, situaţia nu ar reprezenta o încălcare mai semnificativă a principiului decît cele produse de restricţiile general acceptate. De asemenea, ar fi posibil ca oameni rezonabili să susţină că idealurile democraţiei ar fi mai bine servite dacă, să zicem, toţi funcţionarii guvernamentali şi toţi cei ce trăiesc din asistenţa publică ar li excluşi de la vot. Dacă în lumea occidentală sufragiul universal pentru adulţi pare cea mai bună soluţie, aceasta nu dovedeşte că el ar fi reclamat de vreun principiu fundamental.
De asemenea, ar trebui să ne amintim că dreptul majorităţii este de obicei recunoscut doar pentru o ţară dală, iar ceea ce se întîmplă a fi o ţară nu este întotdeauna o unitate naturală sau evidentă. Cu siguranţă, nu considerăm just ca cetăţenii unei ţări mari să îi domine pe cei dintr-un stat vecin doar pentru că sînt mai numeroşi. La fel de puţin justificat ar fi ca majoritatea celor care au aderat, din anumite motive. Ia o naţiune sau la o organizaţie supranaţională să fie consideraţi îndreptăţiţi a-şi extinde aria puterii după bunul plac. Teoria contemporană a democraţiei suferă datorită faptului că, de regulă, este dezvoltată pornind de la o comunitate ideală, omogenă, iar apoi este aplicată unităţilor extrem de imperfecte şi adesea arbitrare, care sînt la ora actuală statele.
Aceste remarci îşi propun doar să arate că nici chiar cel mai dogmatic democrat nu poate pretinde că orice extindere a democraţiei este un lucru bun. Oricât de puternic ar fi argumentul general în favoarea democraţiei, ea nu este o valoare ultimă sau absolută, ci trebuie judecată în funcţie de ce va realiza. Ha este. probabil, cea mai bună metodă de a atinge anumite scopuri, dar nu un scop în sine. Deşi există un argument puternic în favoarea metodei democratice de decizie, acolo unde este evident necesară o anumită acţiune colectivă, problema dacă este sau nu de dorit să se extindă controlul colectiv trebuie soluţionată pe alte baze decât principiul democraţiei ca atare.
3. Tradiţia democratică şi cea liberală sînt de acord că, oricînd este necesară acţiunea statului şi mai ales atunci cînd trebuie stipulate anumite reguli, deci/ia trebuie să aparţină majorităţii. Ele sînt divergente însă în privinţa domeniului acţiunii etatice ce trebuie dirijată prin deci/ie democratică. In timp ce democratul dogmatic consideră dezirabilă soluţionarea cîl mai multor probleme prin votul majorităţii, liberalul consideră că există limite clare ale gamei de probleme ce trebuie rezolvate pe această cale. Democratul dogmatic consideră că orice majoritate tic moment ar trebui să aibă dreptul de a decide care îi sînt puterile şi cum le va exercita, în timp ce liberalul consideră important ca puterile oricărei majorităţi temporare să fie limitate de principii pe termen lung. In opinia sa, o decizie a majorităţii îşi extrage autoritatea nu dinir-un simplu act de voinţă al unei majorităţi de moment, ci dintr-un acord mai larg asupra unor principii comune.
Conceptul crucial al democratului doctrinar este suveranitatea populară. Aceasta înseamnă că, pentru el, regula majorităţii este nelimitată şi nelimitabilă. Idealul democraţiei, prevăzut iniţial a împiedica orice putere arbitrară, devine astfel justificarea unei noi puteri arbitrare. Cu toate acestea, autoritatea unei decizii democratice se bazează pe aceea că emană de la majoritate, într-o comunitate a cărei coerenţă este dată de anumite convingeri comune majorităţii membrilor; trebuie ca majoritatea să se supună acestor principii comune, chiar şi atunci cînd violarea lor ar fi în interesul ei imediat. Nu contează că această concepţie era exprimată în termenii „dreptului natural" sau ai „contractului social", concepţii ce şi-au pierdut atractivitatea. Punctul esenţial rămîne acelaşi acceptarea acestor principii face dintr-un grup de oameni o comunitate. Iar această acceptare comună este condiţia indispensabilă a unei societăţi libere. în mod normal, un grup de oameni devine societate nu instituindu-şi legi proprii, ci respectând aceleaşi reguli de conduită. In consecinţă, puterea majorităţii este limitată de acele principii general respectate, iar dincolo de ele nu există putere legitimă. Evident, trebuie ca oamenii să cadă de acord asupra modului în care să fie îndeplinite sarcinile necesare şi este rezonabil ca în această chestiune să decidă majoritatea; dar nu este deloc evident că aceeaşi majoritate ar fi îndreptăţită să-şi determine propriile competenţe. Nu cunoaştem nici un motiv pentru care n-ar trebui să existe şi lucruri pe care nimeni să nu aibă puterea de a le face. Lipsa unui acord suficient în ceea ce priveşte nevoia de a folosi, în anumite împrejurări, puterea coercitivă ar trebui să însemne că nimeni nu o poate exercita în mod legitim. Dacă recunoaştem drepturile minorităţilor înseamnă că puterea majorităţii derivă din principiile acceptate şi de către minorităţi, fiind limitată tocmai de aceste principii.
De aceea, principiul că orice întreprinde guvernul ar trebui să aibă acordul majorităţii nu presupune că majoritatea are dreptul moral de a face tot ceea ce vrea. Cu siguranţă, nu există nici o justificare morală a unui act prin care o majoritate să confere membrilor săi privilegii, promulgînd in favoarea lor reguli discriminatorii. Democraţia nu înseamnă neapărat guvernare nelimitată. Într-o democraţie, nevoia de garanţii instituţionale privind libertatea individuală este la fel de mare ca în oricare alt sistem. Într-adevăr, de-abia târziu în istoria democraţiei moderne, mari demagogi au început să susţină că, întrucât puterea era de acum în inimile poporului, nu mai era nevoie de limitarea ei. Atunci cînd se afirmă că „într-o democraţie este just ceea ce majoritatea face să fie just"", democraţia degenerează în demagogie.” ( F. Hayek, Constituția Libertății, Institutul European, Iași, 1998, p. 126-129 )
